Foaie verde, cât aluna-România-i numai una!
Foaie verde, grâu crescut- În Moldova m-am născut!
Bună dimineaţa! Eu zâmbesc, să zâmbeşti şi tu când vei reciti aceste pagini peste alţi câţiva ani (pentru că eu chiar o fac din suflet) . Cât o să mă amuz, cât o să mă învelesc în amintiri…
Paginile de azi sunt pudrate cu expresii , versuri sau zicale din folclor- pentru că înţelepciunea vine cu timpul sau e purtată în timp.
Stau cufundată în pătucul meu mic din cămin, ce e departe de confortul celui de acasă, dar mi se pare tocmai potrivit ”Rimei” de acum, cea care se simte atât de mică. Port acelaşi tricou de vreo două zile, dar nu ştiu dacă eu îl port sau el mă poartă… simplu mă bucur de compania propriei persoane. Vorbesc serios când zic că patul din cămin e o lume aparte, aici vine inspiraţia, îţi plângi de milă sau citeşti primul mesaj de dimineaţă. Mirosul de cafea (ah! mirosul) îmi ţipă răzleţ că e o nouă zi, dar nu e a mea cafeaua, e a colegei, eu îmi fac ceaiul de măr cu scorţişoară (mai nou sunt teroarea pacheţelelor de ceai). Geamul e împodobit de picături de ploaie- azi ador ploaia. Mă simt vie după o perioadă lungă de timp şi înainte de a-mi continua programul (care, deja, a fost stabilit) îmi scriu paginile din jurnal, pentru ca, în zilele grele, să îmi amintesc unde se ascunde puterea în mine.
Vezi tu, nimic nu e perfect pe lumea aceasta chiar dacă aşteptările mele umane sunt undeva sus. Fiecare zi mă duce fie în al nouălea cer fie mă îngroapă în griji şi stres. La ordinea ultimei săptămâni a fost: să mi se dea DIN NOU (cred că e a 5-a oară) un corn cu gem în loc de ciocolată, iar la pachet cu cecul şi o grimasă la al meu sincer ”Mulţumesc”; o insultă din partea a doi studenţi la prima oră a dimineţii- pentru care, vezi tu, aveam o faţă mult prea groaznică în timp ce-mi găteam micul dejun în bucătăria comună ( mă rog, gura omului numai ţărâna o astupă) ; un nene care m-a făcut una cu pământul pentru că odată urcată în lift am butonat întâi etajul la care urcam eu şi nu cel la care urca el, evident apoi a ţinut morţiş să-mi aducă aminte cât de needucată sunt; şi nu mai enumăr fiecare caz în care Don Juan-ii din maşini (nespălate spre deosebire de creierii lor spălaţi) s-au consumat să-mi trimită gesturi şi ”complimente” pe geamul calului lor de fier… m-au făcut să mă simt ca o adevărată prinţesă, fără dar şi poate. M-au jignit gesturile, dar ”cine n-are cap, nu-l doare”, nu pot avea mari aşteptări de la ei sau măcar să-i mustre conştiinţa. [vise, Rima, vise…]
Un moment de seriozitate aici- m-au afectat fiecare din ele, pentru că un ”buchet” de mici daruri din astea, îţi pot strica ziua, dar cred că am învăţat ceva de la olteni în astea 9 luni – să fac haz de necaz. Voilà! Supărarea de moment m-a atins, dar cu cât mai des mă confrunt cu astfel de cazuri, mă cicălesc. Odată ce ai intrat în horă- trebuie s-o joci!
” Nu ştiu cum să fac mai bine,
Să nu te duci de la mine,
Aş da bani şi-aş cheltui,
Anii să-i pot amăgi !”
Nu o dată şi nici de două ori m-am întrebat cine sunt şi ce-am realizat. În fiecare zi ştiu că am lucruri de îndeplinit, responsabilităţi… şi întotdeauna încerc să ajut, uneori îmbrăcând povara grijilor altora. În goana după realizări, succes şi confort uit că zilele se scurg iar eu sunt captivă datoriilor şi necesităţilor( mai mult materiale)! Lumea se învârte în jur! Grijile şi rutina mă consumă, iar uneori uit de vise, care cândva erau lumea pentru mine. Şi-am învăţat, jurnalule: când simţi că viaţa o ia la galop, să n-ai teamă să spui ”Stop” şi să te gândeşti şi la tine. Gândeşte-te, contează câţi ani trăieşti sau esenţa acestora. Nu poţi avea niciodată şi lupul sătul şi oaia întreagă, iar timpul… timpul nu cruţă pe nimeni!
Ieri, în căsuţa cu mesaje din telefonul meu, s-au descărcat conversaţii de care uitasem, conversaţii de mai bine de 10 luni. Unii destinatari acum îmi sunt străini, m-am schimbat şi eu şi ei. Unii mi-au rămas încă oameni de suflet, ba chiar prieteni la cataramă, iar de alţii pur şi simplu nu aş vrea să îmi amintesc prea des, chiar dacă prin neglijenţa şi ipocrizia lor au contribuit la ceea ce sunt acum. La moment, toate aceste conversaţii ţin de trecut, din care am învăţat că atunci când în ochii cuiva eşti doar o cantitate neglijabilă – pleci.
Eee, la mine a fost şi la figurat şi la propriu, că doar iată-mă la Craiova.
Ah! Şi pentru că sunt o persoană atât de amuzantă şi distractivă… aşa, printre altele, colegele au decis să mă lase în linişte să scriu. Sunt regina distracţiilor! [într-un univers paralel, evident] Bine, acum o să trec într-adevăr la partea frumoasă a lucrurilor.
Câteva zile în urmă, o domnişoară cu care mă intersectasem, avea un chip vioi, un zâmbet radiant şi multă energie pozitivă. M-a molipsit. Eu am tot traversat zebra zâmbind după, şi parcă nu aveam cine ştie ce motive, doar o trecătoare cu voie bună care a îngăduit să-mi lumineze ziua. Atunci au cântat trompetele în capul meu şi mi-am spus că e de datoria mea să zâmbesc. Plus la astea, de ce sa ascund cu produsele cosmetice ridurile sau cearcănele dacă ele înseamnă momente şi trudă? Chiar aşa, Coco Channel avea o vorbă ” Cu cât mai tristă este o femeie cu atât mai aranjată iese din casă”, ştia ce zice femeia aceasta. Eu nu sunt tristă. Eu de multă vreme nu m-am simţit atât de vie. Sunt, de fapt, împlinită. Am o prietenă nebună care îmi trimite filmuleţe personalizate cu găini care mă salută, o soră care mă răsfaţă cu bucate şi-mi poartă de grijă, un iubit care vorbeşte mai mult ca mine dar e la fel de visător, părinţii care mă susţin în ceea ce fac, suntem sănătoşi, voioşi… ce pot să vreau mai mult? Ce-mi voi dori voi obţine prin muncă. Acum e timpul să-i zâmbesc vieţii.
Noi, oamenii, suntem un pic debusolaţi. Uneori cred că lumea trebuie, pur şi simplu, să se oprească şi să privească în jur. Toţi încercăm să agonisim o viaţă, dar nu ne agonisim zilele pentru a le trăi sublim. De asta nu învăţăm din greşelile altora… pentru că am uitat cum e să-i privim pe cei din jur cu bunătate şi nu suspiciune. Ne ignorăm pentru că suntem ghidaţi de aparenţe. Indiferent că eşti la o conferinţă, pe hol sau în mall, telefonul a devenit simbolul ignoranţei. Hopa- scoate telefonul, hopa- te ignoră! Ne împodobim în cele mai frumoase straie, dar suntem putrezi pe dinăuntru. Tare des s-a adeverit vorba bătrânilor : sub mănuşă stă ascunsă şi cea mai urâtă mână, dar, vezi tu, fiecare dintre noi suntem acea mână pentru cineva.
”A fi mare nu-i mirare, a fi Om e lucru mare”
Şi-n România ca şi-n Moldova sunt oameni printre oameni. Săptămâna asta am avut ghinionul să dau peste o parte din cei egoişti de bunătate, săptămâna viitoare poate dau doar de credincioşi… Dar, Dumnezeule, să fim serioşi, prin vene îmi curge sânge de neam bun, de oameni muncitori, de oameni paşnici şi iubitori, nu o să încalţ năravuri noi doar pentru că alţii le poartă. O să-mi aleg atent oamenii ce-mi vor fi părtaşi la comoara timpului meu. Atâtea generaţii s-au luptat ca mie să-mi fie mai bine , să fiu mai bună ca ei. Şi mie nu-mi rămâne decât să tot încerc, aşa cum încercarea vină nu are şi nici binele nu se îneacă!
Şi ca la încheiere:
Foaie verde… foaie-albastră,
Auriu fir de mohor,
Toate-n lume-ţi par străine,
Când eşti doar un călător!
Cântă cucul la Craiova
Cântă cucul răguşit
Cântă cucul olteneşte
Pentru omul fericit!
