„La înapoierea mea din Italia am găsit la Bucureşti o atmosferă de casă de nebuni, în care se înjurau oamenii unii pe alţii, de dimineaţa până seara. Şi dacă ar fi fost numai atât! Dar pe lângă nebuni mai erau şi pungaşi!” – C. Argetoianu
Vă atenţionez că şi în Editorialul de azi o dau pe „cugetare”, din jenă de a mă pune (că încă n-am dat în mintea copiilor) cu „mahalagismul deşucheat”, de la toate „nivelurile”, din ultimul timp, mai puţin nivelul de bază, poporul român, care are întotdeauna dreptate, numai că nu ştie să se exprime „politicianist”, că nu e treaba lui să se exprime aşa, de-aia îi votează pe „ăștia”, cei fără număr în „politica şi administraţia” statului român, adică „statul” lor, nu al politicienilor. Termenul „PISA”, folosit cinic, dar şi cu nesimţire, de „preşedintele pnl”, şi, clar, viitorul-visul lui, vaşnic preşedinte al României, premierul, „în foncţie” (cât o mai fi – deşi el însuşi, în persoana sa se crede „nemuritor, superman”, m-a oripilat, că-mi vine, scuze, să-i dau două palme cu piciorul până-nţelege cât e de gogoman, adică de neam prost, adică (scuze) cât e de prost, adică (scuze) că tot zise de PISA, poate-nţelege că şi el e inclus în PISA, ca analfabet funcţional de la cel mai înalt nivel. Dar nu-nţelege, că n-are nici cei şapte ani de-acasă, neica nimeni „acesta” apărut în viaţa noastră din tavernele vestice ale lumii nebune de azi. Deci, fiindcă veni vorba de PISA, un program de măsurare a „educaţiei” unui popor, am a vă zice următoarele:
Despre educaţie şi credinţă, cei şapte ani de-acasă, şi cele zece porunci, nu se mai vorbeşte deloc, acum, la început de secol XXI, şi început de globalizare, adică de „colectivizare mondială”, un fel de „comunism cu faţă inumană” la nivel global. Greu mi se vor şterge de pe retină, şi din suflet şi mai greu, imaginile preluate cu obstinaţie sadică de către televiziuni, de la cozile cu îmbrânceli jalnice, inumane, în numele Credinţei, la unele sfinţiri, urmate, sau nu, de pomeni. Cum greu de rezistat, fără să te cutremuri, sunt ştirile, din ce în ce mai dese, despre copii, şi tineri, si maturi (copiii de mai deunăzi), implicaţi în accidente, crime, droguri, furturi, şi alte fapte care cutremură societatea. Comportamentul acesta al omului, la început de mileniu trei, mă face să scriu astăzi despre educaţie şi credinţă, ca verigi lipsă din lanţul condiţiei umane în societatea românească „coordonată” printr-un „accident politic”. Pentru că, după mine, educaţia şi credinţa sunt stâlpii pe care se construieşte o societate normală, umană în toate elementele ei. Pentru educaţie, care începe cu cei şapte ani de acasă, există reguli esenţiale (10, spun educatorii), cum pentru credinţă există cele 10 porunci. De-aia s-o zice, probabil, că ,,e de nota 10” ? Copilăria – Rai pierdut, azi – care, mai ales în primii şapte ani, formează fiinţa umană pentru viaţa socială de mai târziu, a căpătat accente dramatice/tragice, pendulând între „copii cu cheia la gât”, ai părinţilor muncitori în fabrici şi uzine, şi „copiii nimănui”, ai părinţilor plecaţi (foarte mulţi) să muncească peste graniţe.
Unele reguli în educația şi creşterea copilului spun că trebuie să petreci cât mai mult timp cu micuţul, să-l iubești necondiţionat, şi să-i arăţi asta zilnic, să comunici mult, comunicarea stabilind relaţii.
„Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând,/ Mai aude şi azi glasul lumii plângând”. Teribile versuri păunesciene care spun totul. Ce să facă un copil fără părinţi aproape, pe pământul natal, nu în gândul din de departe, cum să iese el un om întreg pentru societate? Educația e, poate, domeniul cel mai dramatic în consecinţe, pe care-l au pe conştiinţă (dacă au aşa ceva) guvernanţii. Şi nu numai cei de-acum.
Despre Credinţă, astăzi nu putem să vorbim decât ca despre un imens „deşert spiritual”. Lumea nu merge spre construirea unei comunităţi fraterne şi paşnice, umane. Ideile de progres, şi de bunăstare, îşi arată şi umbrele lor. În pofida măreţiei descoperirilor ştiinţei, şi a succeselor tehnicii, astăzi „omul” nu pare să fi devenit mai liber, mai „uman”. Rămân atâtea forme de exploatare, de „sclavagism” fizic, psihic şi moral, de manipulare, de violenţă, de samavolnicie, de nedreptate, că azi, îmi par blânde cuvintele unui salariat al meu de la Poşta Română: „e hei, domn şef (eram şef, de…), s-a făcut lumea a dracu, asta e!”. Apoi, un anumit tip de cultură ne-a educat să ne mişcăm numai în orizontul vag al lucrurilor. Nu ne mai punem întrebări. Ce sens are viaţa? Ce anume ne aşteaptă dincolo de pragul morţii? Ce e, la urma urmei, omul? Ce să vorbeşti şi ce să taci? Cunoaşterea ce vine din informaţie, din ştiinţă, nu este suficientă. Rămâne Credinţa, care nu dispare în faţa răutăţii omului, în faţa răului şi a morţii, ci este un asentiment între mintea noastră şi inima noastră (aici e problema – ne-am pierdut şi mintea, şi inima/sufletul). A crede este un act autentic uman, lăsat nouă întru deplinătatea „Condiţiei umane” de Dumnezeu, din ale cărui Zece porunci, numai dacă ne-am hrăni viaţa cu sensul lor, am deveni, în viaţa noastră, ceea ce El a vrut când ne-a făcut după chipul şi asemănarea sa, OAMENI.
