Ar trebui ca politica să fie un cumul de acţiuni/inacţiuni care să aducă bunăstare unei comunităţi. „Politica este arta posibilului”, ne spune Otto von Bismarck. Dar, cum politica e făcută de oameni, ea se pliază după chipul şi asemănarea acestora. La vestici (englezi, germani, americani) politica e sobră, riguroasă, pragmatică, la francezi, care mai mereu sunt de stânga, îmbracă un stil aparte. Politica românească, departe de a avea un scop nobil, e o neruşinată (de aia se zice mereu că politica e curva omenirii), asta fiindcă politicienii n-au „organ” pentru ea (pentru politică), nici „şcoală” şi, mai ales, bun simţ şi simţul măsurii, chibzuinţă adică. Dar expresia capătă conotaţii sexuale, amintindu-mi, apropos de organ, de observaţia făcută de George Călinescu la vederea unor îngeri pe tavanul unei clădiri, puşi acolo de constructorul/artistul neinspirat şi fără „şcoală”: „ăsta nu ştie domnule că îngerii n-au puţă?”. De, ăla, neştiutor, le făcuse „organ” la îngeri.
Avem, aşadar, o politică de Dâmboviţa (râu din capitală) în care s-au scurs toate zoaiele din teritorii şi care, în văzul lumii, a ajuns pe mâna unor îngeri „cu puţă”, indivizi cu probleme, fără stimă de sine şi fără competenţe, iraţionali, instinctuali, cu spirit de haită şi care, într-o vânzoleală din care nu înţelegi nimic, ba sunt toţi împotriva tuturor, ba sunt legaţi prin complicităţi care le paralizează acţiunile şi care pot părea greu de înţeles din afară, mai ales în momente grele, de cumpănă, ale omenirii, cum ar fi Pandemia asta universală. Avem, vedeţi bine la unii, şi nu puţini, comportamente de un cinism ieşit din comun. E, la veşnicul „liberal” Tăriceanu, o lipsă totală de valori politice şi morale, haotic în gândire, instabil, imatur politic, fascinat de rău, ca vorbă şi idee. În „gaşcă”, ei ştiu că pot, vorba codrinului cel falnic, pradă pulsiunilor instinctuale, fără umbră de regret, să se dedea la devieri absurde (kakaia deviaţia? o ştie toata lumea – „enteresul” haitei). Haiducia politică românească e la apogeu, însă ei, politicienii, tot mai cred că vor fi „catindaţii” ideali la viitoarele alegeri, deşi au semne concrete că nu-i va vota nici dracu, fiindcă nici ăsta, dracu, nu va vota „îngeri cu puţă”, cinici în vreme de „dezastru” cărora nu le pasă că mor oameni (de virus şi de foame). Vor să mai fie o dată în frunte, să-şi păstreze „drepturile şi libertăţile câştigate” prin legi strâmbe. Priviţi în spatele ochilor lor, adică la vorbele şi faptele lor, şi vă veţi convinge. Circ şi cinism cât cuprinde.Social-democraţii, „socialiştii”(!) şi neomarxiştii vor să epuizeze toate formele ridicolului politic, mai ales prin faptul că preşedintele şi guvernul sunt singurele subiecte pe agenda lor politică în vreme de catastrofă sanitară, ei neavând nicicând un proiect politic viabil, realist, şi nici nu vor avea că, scuze, cum spuneam la început, ei fac politică pe cont propriu şi nu pentru comunitate, fie ea şi ţară. Sigur că în curând va porni bătălia finală şi se va dezlănţui iadul politic, dur, golănesc, cu multe victime, inclusiv colaterale. Dar pentru cine mai conteaza?
Ce face Preşedintele în tot acest timp? Sun Tzu ne spune că acela care ocupă mai bine terenul de război stă odihnit, căci inamicul, fiind orb, ori orbit de răutatea „entereselor”, nu vede dincolo de furie, ambiție, ură. Poporul român, zice că „răbdarea trece marea”, așa că Iohanis (nici nu ştiu dacă-i scriu corect numele, că nu sunt un fan al lui), se folosește de ceea ce are la îndemână. I-a asmuțit pe toți, unii împotriva altora, cum ziceam şi mai deunăzi. Cât de nobilă e strategia lui nu mai are importanță, care va fi rezultatul – nu știm, nu ține doar de vreo anume strategie de marketing politic, în condițiile în care politica românească se face cu „glanda”, „cu organul”, iar realitatea politică este relativă. Pierderile colaterale ale acestui război sunt contorizate, ca de fiecare dată, de electorat care, ca de fiecare dată, una aşteaptă şi alta primeşte – dictatura minorilor (ca valoare umană şi politică) şi a minorităţilor majore (ca etnii, clanuri, găşti, „speciali”).
De ce ne-a fost frică n-am scăpat! Am dat jos un dictator, dar am păstrat dictatura. Una originală, a minorilor şi a minorităţilor. În lipsa votului obligatoriu vom avea permanent la putere minori (de-alde «nu ALDE», mai recenţii Tăriceanu, Ponta, Cioloş, Ciolacu şi alţii, şi minorităţi (rromă, maghiară, pnl-istă, psd-istă, coaliţionistă, televizionistă…). Din politica noastră lipsesc poporul, ţara şi personalităţile, care nu sunt valabile decât cu aprobarea/validarea cinicilor „analfabeţi funcţionali”. Ceauşescu era o personalitate, cei citaţi mai sus, precum şi alţii, din istoria recentă de la Ceauşescu la ăştia, nu sunt. Iar poporul şi ţara nu mai există, fiind desfiinţate (la propriu şi la figurat) de aşa zişii, vai lor!, reprezentanţi care, de fapt, se reprezintă doar pe ei.
Pe scurt, în ţara asta poporul e condus de numiţi, nu de aleşi. Cât despre Ţară, vorba aia, în ce ţară trăim, ştiţi cumva.
