„Strigare peste satele Europii: tu Renată, mîndră floare/ avocata la popoare/ cînd te mîncă, nu te doare? / frunzuliță și-o răsură/ Doamne, ce mai scoți pe gură/ tăt în dorul vechi al puții/ și de dragu’ consituții/ ți-i dorneanu de-o strînsoare/ de o sfîntă distanțare? / nu di uăm, ci de picioare? / ai, Renată, ai Renată/ mîndră floare, avocată! Cornel Udrea, 10 mai la 11,45, fb.”
Nepricepându-mă la toate, ca atâţia alţii, am considerat că e normal să nu mai scriu editorialele pentru Jurnalul Olteniei din momentul în care viaţa pe planeta Pământ a luat-o razna din cauza unei erori a naturii sau a omului modern (nu vom şti niciodată), Covid 19, Virusache, cum îi zic eu. Atâtea am văzut, am citit, am auzit şi am simţit, pe viaţa mea, în aceste câteva luni, că, din lehamite, n-am mai scris un rând la ziarul căruia îi sunt dator. Am mai intervenit pe ici-colo, adică pe fb (ziarul mondial), când n-am mai suportat prostia (crasă – a unor grupuri de indivizi, sau cu ştaif – a unor vaşnici politruci). Ce să vorbeşti şi ce să taci (se va distra Ana-Maria, redactorul şef, când va citi expresia mea cam des folosită), dar asta e situaţia, când trebuie să aleg între firesc şi nefiresc, despre involuţia umană în evoluţionismul ei, când, după o istorie întreagă de războaie regionale și mondiale, aşteptând să apară un război religios, reducând religiile la tăcere, ne pomenim pe planetă cu un război biologic? La război, ca la război! Întâi rămâi perplex, nu ştii ce e cu tine, om modern, mai ales că inamicul e invizibil, te întrebi ce-au păzit „serviciile”, uitând că inamicul atacă întreaga planetă. Apoi apare frica, şi ea ne poartă ca năuci dinspre a fi înspre nimica. Apoi vezi parlagii de ocazie, bâtă, ca să nu zic proşti funcţionali, şi politicienii lui peşte, reduşi intelectual, dar cinici, ajunşi pe valul scabros al prostirii şi prostiei naţiei umilite, în foncţii importante în statul român, pe care-l cred, desigur în logica lor măruntă şi fracturată, al lor. Să te cruceşti, să te cutremuri, de ce trăim în aste vremuri! Păstrându-ne în logica bunului simţ, dar şi al logicii în sine, vreau să vă zic, azi, despre trei definiţii universale pe care lumea noastră de azi nu vrea să le înţeleagă, afectându-ne pe toţi. Deci:1. „Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt!”
Este un citat din John Stuart Mill, părintele filozofiei utilitariste, care a venit cu o nouă perspectivă asupra conceptului de libertate. Libertatea este rodul unei lupte pe care omenirea o poartă, probabil, de la Adam și Eva. Mai întâi în confruntarea cu natura, mai apoi în confruntarea cu semenii. De atunci, de la începuturi, această veşnică luptă se perpetuează şi pare să nu mai aibă sfârşit. Pe înţelesul tuturor, explicaţia e simplă. Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia. Omul e situat permanent într-o relaţie cotidiană. Astfel, cotidianul îi dictează anumite limite de comportament. Aceste limite de comportament sunt la rândul lor nişte arici care au mii de ţepi convenţionali şi care permanent ne spun: procedează aşa sau invers, fiindcă aşa va fi bine, iar aşa va fi rău. Aceste convenţii ar trebui să ne însoţească de la naştere şi până la moarte. Dar de unde. Omul este o specie superioară care, pe lângă reproducerea propriu-zisă, are mai multe slăbiciuni. El se îndrăgostește, iubește şi urăște, fiindcă toate aceste sentimente sunt programate în natura lui şi dacă nu le are, trece în clasa de jos, în clasa animalelor, care se reproduc într-un ciclu zoologic. Aceste sentimente îl înnobilează pe om, îl deosebesc de restul vietăţilor. Cu cât ele sunt mai puternice, mai nobile, mai profunde, cu atât mai mari sunt zguduirile pe care le suportă individul. Un om capabil de sentimente profunde este mult mai înţelegător cu semenii săi, fiindcă chiar prin interiorul lui, el deja conştientizează ca este superior lor. Iar fiind superior, el nu poate să nu-i ajute, ca şi ei, la rândul lor, să-şi mărească spaţiile secrete pe care ar putea să le ocupe libertatea lor interioară. Un om care înţelege aceste lucruri, nu va risca să îngrădească libertatea interioară a altui individ, fiindcă această încercare va fi deja un eşec pentru interiorul lui. Dar noi nu mai gândim aşa.
2. „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea”. Zicerea i se atribuie lui Kennedy. Însă primul care a spus-o e poetul şi filosoful libanez Khalil Gibran (1883-1931). Politicienii americani sunt recunoscuţi pentru plagiatul unor fraze celebre spuse de alţii. De exemplu, Abraham Lincoln a spus faimoasa frază „O guvernare a poporului, de către popor şi pentru popor”, dar această frază apare în prefaţa Bibliei din 1384, tradusă de John Wycliff.
3. Zice M. Eminescu: ,,Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși, adica conservarea naționalității și întărirea statului național… toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene”.
Despre viaţa omului modern, care mai deunăzi era omul nou, viaţa politică, socială, economică, etc. a lui, sunt de părere că trebuie, în modernismul nostru zvăpăiat, nejustificat, să se întoarcă la clasici, dar nu poate, că îi lipseşte cultura. Întoarcerea la clasici e singura şansă existenţială şi a poporului român, prins în mreje zăpăcite. Masca şi chipul sunt una, iar monştrii au un caracter mixt, animal-om sau, în raport de zona geografică, avem satirul (omul ţap) şi centaurul, ambii fiind aroganţi, certăreţi, bătăuşi la beţie, beţivi şi lași, centaurul având darul predicţiei. Suntem, gândind aşa, lângă Socrate care e batjocoritor pe dinafară şi înţelept pe dinlăuntru. Aşa suntem. Răspândind îndoiala, adică nedumerirea şi ambiguitatea, Socrate-USL (cine crede că USL a dispărut se înşeală amarnic, cum ne înşelăm cu toţii că au dispărut comuniştii) torpilează „boborul” de 70%, lăsându-l înmărmurit, cu sufletul la gură, cum se zice. La urma urmei, este USL un PCR modern care ne trebuie sau nu? Aceasta e întrebarea! Până vom afla răspunsul. De fapt, ca să aflăm răspunsul, ne întoarcem la clasici. Constituţia din 1866 (adică de acum 150 de ani) a reuşit edificarea unui cadru general nou pentru viaţa politică şi socială, favorabil apariţiei partidelor, ca regulă obligatorie a democraţiei. Doctrinele acestora îşi vor găsi expresia în chiar practica politică, în activitatea adepţilor decişi să le aplice la guvernare. Este interesant că principalele partide politice, liberal şi socialist, cu doctrinele lor, acaparează scena politică românească reuşind să-şi lege numele de cele mai semnificative momente ale modernizării brambuistico/hoţeşti postrevoluţionare. Că alături de aceste partide s-au manifestat şi se manifestă grupări şi dizidenţe, de la cele radical-liberale la cele de orientare social-democrată sau socialistă, e mai puțin important. Important este că ele încă sunt grupări de tehnicieni şi oameni politici, o elită politică imatură implicată în viaţa publică a statului şi, ciudăţenie, sub masca societăţii civile de masă, maschează, din varii interese, mersul politico-economic al ţării.
Partea proastă a acestei democraţii partinice e că poporul nu are niciun beneficiu de pe urma democraţiei hoţilor, vizibilă de la o poştă, e că o ţară întreagă merge pe un drum greşit şi suferă prin toţi copiii, părinţii şi bătrânii ei. Iar partea şi mai proastă e că ne-am obişnuit să fim furaţi, ucişi de nepăsare şi de alte interese ale celor care ne conduc, vremelnic, şi noi să nu mai avem reacţii de niciun fel. Ori asta e sinucidere curată. Dar eu nu cred că un popor se poate sinucide fiindcă aşa vor reprezentanţii lui.
