Bătălia de la Rovine a fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Ţării Româneşti şi a avut loc pe 17 mai 1395. Confruntarea dintre armata voievodului Mircea cel Bătrân şi cea a sultanului Baiazid Fulgerul poate fi caracterizată ca o bătălie frontală, soldată cu mari pierderi de ambele părţi. Informaţiile despre această bătălie circulau greu în acea epocă şi astăzi doar frânturi de descriere s-au mai păstrat. Urmaşii eroilor de la Rovine nu mai știau data şi locul desfăşurării acţiunii şi doar intelectualii mai citeau de prin vechile cronici despre aceasta. Consemnările vremii nu oferă prea multe date cu privire la desfăşurarea bătăliei.
În ceea ce privește locul desfășurării bătăliei, părerile au fost împărţite.
Potrivit cronicilor turceşti lupta s-ar fi dat pe râul Argeş. Pe de altă parte, Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulţimea cadavrelor, Baiazid s-a speriat şi a fugit.
O mare parte a istoricilor, în frunte cu Constantin C. Giurescu, Petre Panaitescu, Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu-Hașdeu și Alexandru D. Xenopol consideră însă că teritoriul de azi al Craiovei a fost teatrul bătăliei de la Rovine din timpul lui Mircea cel Bătrân.
Cronicarul bizantin Laonic Chalcohondil scrie că, după ce a dus populaţia în munţi, Mircea a hărţuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii şi-au aşezat tabăra.
Potrivit scrierilor vremii, înainte de Rovine s-au dat mai multe lupte de mică amploare. Lupta principală s-a dat în zona mlăștinoasă – Făcai, Balta-Verde, Podari, Popoveni, lângă ruinele castrului roman Pelendava care a constituit locul întărit în care Mircea cel Bătrân pare să-și fi dispus arcașii.
Controversa privind desfășurarea bătăliei de la Rovine la Craiova se datorează unei cronici românești datând de la sfârșitul secolului al XVII-lea care încerca minimalizarea înfrângerii suferite de Mircea cel Bătrân în cea de-a doua bătălie, cea de pe râul Argeș.
Cronicile vechi sârbești stabilesc cu certitudine localizarea luptei la Craiova. De asemenea, documente turcești studiate de istoricul Constantin C. Giurescu, susţin localizarea bătăliei de la Rovine pe teritoriul de astăzi al Craiovei. O altă relatare face referire la faptul că Baiazid ar fi pătruns în Ţara Românească prin vest, venind din Banat prin valea Cernei însoţit și de mulţi principi sârbi în frunte cu Marko Kraljevic, eroul al sârbilor, care, potrivit cronicarilor sârbi, era pe jumătate român, după mamă și văr bun cu Mircea cel Bătrân. Unele legende sârbești ar duce chiar la concluzia că mama sa avea moșie la Craiova unde stătea în fiecare vară, iar crăișorul sârbilor și-ar fi luat numele de la denumirea Craiovei. Tot cronicarii sârbi pomenesc de remușcările și lacrimile vărsate de prinţ în drum spre Rovine. Tradiţia populară susţine că ar fi fost ucis chiar de către Mircea deoarece își încălcase jurămîntul prin care cei doi se legaseră să nu lupte unul împotriva celuilalt.
După ce într-un articol publicat în anul 1916, Nicolae Iorga afirmase că Mircea a fost învins la Rovine, își schimbă opinia și într-o operă de-a sa arată că învinsul a fost, de fapt, Baiazid iar „lupta a trebuit să se dea în marginea Craiovei, la Rovine.
Toate aceste localizări pornesc de la premiza, întemeiată pe cronicile turceşti ale lui Neşri şi Leunclavius, după care sultanul a trecut Dunărea la Nicopole. Iată însă că în 1957, cu prilejul celui de al zecelea congres internaţional de studii bizantine, istoricul turc H. Inalcik a publicat un important document din secolul al XV-lea, aflat în arhiva de la Topkapî Sarai din Istanbul, document care arată că Baiazid, după ce a cutreierat Banatul spre a se asigura contra unui atac din spate, a pătruns în Ţara Românească pe la Severin, înaintând apoi spre est.
Așadar, este evident că locul bătăliei de la Rovine n-a fost pe Ialomiţa sau pe direcţia Turnu-Argeş, ci pe drumul care, pornind de la Severin, străbătea Jiul, apoi Oltul spre a ajunge la reşedinţa lui Mircea. Lupta de la Rovine a avut loc pe Jiu, în marginea Craiovei, aici luptând cu vitejie ostaşii lui Mircea și învingând pe Baiazid Ildîrîm, adică Baiazid Fulgerul.
