Cei 48 de ani de domnie ai regelui Carol I au marcat o etapă de mari progrese în plan demografic, economic, social, administrativ, politic şi cultural. În 1866, România avea 4.115.818 de locuitori, iar în 1914, 7.771.341. Dintr-un stat vasal Imperiului Otoman, România a ajuns un stat independent şi respectabil în Europa, dorit de ambele tabere aflate în conflict, începând din iulie 1914. Prin reformele înfăptuite, România intrase într-un ritm rapid de dezvoltare economică. Dintr-o ţară aproape fără industrie ajunsese să dispună de cele mai mari şi performante rafinării din Europa. Dintr-un stat fără monedă naţională, avea după 1900, una dintre cele mai puternice valute de pe continent. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituţia din 1866, una dintre cele mai liberale ale vremii, şi-a dovedit viabilitatea. Monarhia devenise o realitate intrată în conştiinţa publică.
Ştirea morţii întemeietorului Regatului s-a răspândit în Capitală începând cu ora 8.00 a zilei de 27 septembrie 1914 şi, în primele momente, atitudinea generală a fost de respingere. Pentru că acest lucru se întâmpla într-un oraş în care zvonul făcea parte din viaţa cotidiană. Se vorbea cu reţinere, mai mult în şoaptă, pentru că o astfel de veste părea de necrezut. Psihologic, era perfect explicabil: Carol I domnise 48 de ani şi cei mai mulţi dintre români nu cunoscuseră un alt suveran.
În instituţii liniştea era apăsătoare. Afară, pe alei sau pe trotuarele bulevardelor, oamenii intrau în vorbă, uneori fără să se cunoască. Domni cu figuri grave şi cu voci joase se străduiau să pună cap la cap frânturi de informaţii, nu înainte de a le trece prin sita scepticismului: „Dar dumitale cine ţi-a zis?; Şi ai certitudinea că e aşa?”. Brusc, inevitabilul! Telefoanele oficiale încep să sune, iar ziarele scot ediţii speciale, titrând „Moartea Regelui Carol I”.
Duminică, 28 septembrie 1914
Această zi a fost dedicată depunerii jurământului de către noul rege. Deşi Constituţia din 1866 prevedea un termen de zece zile pentru acest eveniment, chestiunea a fost urgentată. Brătianu era suficient de îngrijorat de războiul de la graniţele României… Depunerea jurământului a fost anunţată românilor cu 101 lovituri de tun. Şi o iniţiativă un pic bizară: „mai mulţi profesori de istorie au intervenit pe lângă înalţii noştri demnitari spre a-l decide pe Regele Ferdinand, care mai poartă şi numele de Victor-Albert-Meinrad să-şi schimbe numele în Victor, pentru cuvântul că avem în vecinătate un rege cu acelaşi nume şi, apoi, istoria ne spune că regii cu numele Ferdinand n-au fost tocmai fericiţi”. Ferdinand I avea 49 de ani şi era nepot de frate al lui Carol I (defunctul rege nu a avut urmaşi pe linie bărbătească; regina Elisabeta născuse o fetiţă, Maria, care decedase în 1874, la vârsta de trei ani şi jumătate). Rămas peste noapte la Peleş, Ferdinand a plecat din Sinaia în dimineaţa de 28 septembrie şi a ajuns în Gara de Nord înainte de ora 11:00. Era însoţit de Maria şi de pricipii Carol, Elisabeta, Maria şi Nicolae. „Lume multă pe peronul gării… Cu capetele descoperite, toţi au salutat sosirea suveranilor, care au mers la Palatul Regal şi de aici la Mitropolie”. Gara de Nord, Palatul Regal, Mitropolia, Teatrul Naţional, Academia, Universitatea şi toată Calea Victoriei erau îndoliate, prin grija mai multor echipe de muncitori, care lucraseră sub conducerea arhitecţilor de la Primăria Capitalei. Serviciul religios, ţinut în memoria regelui Carol la Mitropolie, a fost oficiat de Konon, mitropolitul primat, de mitropolitul Moldovei şi de episcopul Argeşului. „Serviciul divin s-a isprăvit. Regele şi Regina părăsesc vădit impresionaţi sfântul locaş, urmează Principii, apoi întreaga asistenţă. O companie din Regimentul 6 „Mihai Viteazul” a dat onorurile militare la sosirea şi la plecarea Suveranilor”. Carol I fiind catolic, un al doilea serviciu religos a fost ţinut la Catedrala catolică din Bucureşti, în acelaşi timp cu serviciul de la Mitropolie.
Familia regală s-a retras la palat, pentru o scurtă odihnă înaintea evenimentului aşteptat de toată lumea. Pe la 13:30, „lumea bună” aproape umpluse sala Camerei Deputaţilor, locul unde era aşteptat Ferdinand pentru a depune jurământul.
Luni, 29 septembrie 1914
Aceasta a fost ziua aducerii lui Carol I în Capitală, iar despărţirea definitivă de Sinaia s-a făcut printr-un ceremonial emoţionant: „La Castelul Peleş, marea şi splendida sală maurească e cernită. În mijloc, pe un catafalc, între flori, este aşezat sicriul aceluia care a fost Regele Carol.
Patru aghiotanţi regali fac de gardă lângă corpul Regelui defunct cu săbiile trase. Chipiul defunctului îi stă lângă cap, în dreapta. La picioarele lui, lângă sicriu, pe o pernă de mătase, sunt aşezate bastonul de mareşal oferit de împăratul Germaniei şi bastonul de mareşal oferit de ţarul Rusiei. Mai jos, pe o masă, stă spada şi, alături de ea, coroana de oţel. Miniştrii sosesc şi iau loc în dreapta, doamnele sunt în stânga”.
Serviciul religios a fost oficiat de Dionisie, stareţul Mănăstirii Sinaia. O dată încheiat, femeile din familia regală şi doamnele de onoare părăsesc încăperea. „Sicriul de stejar, îmbrăcat în catifea purpurie, e acoperit cu capacul, peste care se aşează chipiul Regelui. Membrii Casei Militare ridică sicriul pe umeri. Afară e un afet de tun din Regimentul 19 Artilerie, îndoliat, tras de şase cai, şi având în spate pajura ţării. Două steaguri zdrenţuite – glorioase amintiri din lupta în urma căreia Plevna a căzut – se alătură lângă afet. O companie de vânători (infanterie uşoară – n.a.) dă onorurile Regelui.
Sicriul e aşezat pe afet şi apoi acoperit cu pânza steagului care a fluturat până acum deasupra catelului Peleş. Cortegiul se pune în mişcare. Sicriul e urmat pe jos de Regele Ferdinand, care are în dreapta pe principele Carol, iar în stânga pe principele Nicolae. Vin apoi miniştrii şi un public nenumărat venit din toate comunele învecinate.
Tristul convoi coboară încet. Aceasta este ziua despărţirii definitive. Din cauza războiului, la înmormântarea lui Carol I nu au participat reprezentanţi ai caselor regale europene. Era de altfel imposibil. Nu puteau defila, în cortegiu, un Romanov lângă un Habsburg sau lângă un Hohenzollern! Tocmai pentru a evita refuzurile politicoase ale capetelor încoronate, Casa Regală Română a informat, prin telegrame trimise în toate capitalele Europei, că nu vor fi invitaţi la Bucureşti şefi de state (care, chiar dacă nu ar fi venit, şi-ar fi trimis o rudă foarte apropiată să-i reprezinte). Şi iată cum regele Carol I, stimat de toate familiile regale, a fost condus pe ultimul drum doar de români şi de reprezentanţi diplomatici (totuşi, Wilhelm, împăratul german, a trimis un reprezentant special, în persoana contelui de Wedel). În următoarele ore s-a oficiat serviciul religios catolic de către arhiepiscopul Netzhammer.
Atmosfera încărcată şi sumbră din palat era dublată de imaginea Bucureştiului, cu străzile pline de trupe, în uniformă de paradă (ofiţerii aveau decoraţiile şi fireturile acoperite cu o fâşie neagră) şi de civilii care aşteaptau. Mulţi dintre privitori se urcaseră pe clădiri; clopotele bisericilor sunau neîntrerupt, felinarele erau aprinse şi acoperite de doliu.
În acelaşi timp, la Palat vin invitaţii, în ţinute sobre, printre care şi o delegaţie a comunităţii israelite; ei urcă în sala tronului pentru ultimul serviciu divin ortodox din Bucureşti, desfăşurat începând cu ora 9:00.
Slujba principală a fost afară, sub baldachin. În acest timp, în semn de doliu, la ora 16:30, toate trenurile din ţară au oprit, şi toţi c.f.r.-iştii, indiferent dacă erau în zi de lucru sau aveau zi liberă, s-au aflat pe peroanele gărilor şi au păstrat cinci minute de reculegere.
La 16:40, corpul regelui a fost depus în criptă, care se afla în partea dreaptă, lângă mormintele voievodului ctitor Neagoe Basarab şi al soţiei sale, Despina. Un ultim salut al artileriei a început cu tunurile – aduse special de la Bucureşti – care, în 1877, au tras prima salvă peste Dunăre, la Calafat.
Viaţa reintra, încet, în normal… Un gest făcut de regele Ferdinand, la început de domnie, a fost acela de a graţia o serie de oameni aflaţi în închisoare, inclusiv pe toţi cei care au fost condamnaţi în urma răscoalei de la 1907 şi care nu fuseseră încă graţiaţi de Carol I.
Adaptare după http://www.historia.ro/
