Conecteaza-te cu noi

Actualitate

Raită prin viață: România, un aisberg invers din nepăsare identitară

Publicat

pe

„La înapoierea mea din Italia am găsit la Bucureşti o atmosferă de casă de nebuni, în care se înjurau oamenii unii pe alţii, de dimineaţa până seara. Şi dacă ar fi fost numai atât! Dar pe lângă nebuni mai erau şi pungaşi!” – C. Argetoianu.

Vă atenţionez că în Editorialul de azi o dau pe „cugetare”, din jena de a mă pune cu „mahalagismul deşucheat” din ultimul timp. Aşadar, o bună bucată de vreme, în România de după revoluţie, devenise un leitmotiv stupida întrebare: „Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?”. Afirm că întrebarea mi se părea stupidă întrucât ea se referea, fără să o spună direct, la faptul de a fi fost sau a nu fi fost securist/nomenclaturist/comunist, şi nu ținea cont de doza de adevăr din răspunsul celui întrebat, care, invariabil, răspundea cu un nu ferm, mai ales că atunci nici nu prea puteai să-i demonstrezi, cu acte, ca acum, că minte (vezi voiculescu pur – cu iridex-ul de Craiova, voiculescu usr – cu lanţurile de ong ancorate în „economia de piaţă”, cu şefii de instituţii de vârf – anrp, ministrul cu părinţii-căpuşă la Hidroelectrica, etc.). Bine, că acum îi demonstrezi, și el o ţine langa, nu şi nu (vezi atâtea cazuri), e ca în bancul cu fata mare. Atunci  am scris (în cotidianul Ediţie Specială) că în România se petrece fenomenul de aisberg invers, în care, la suprafaţă, deasupra liniei trasă de apa timpului pe care plutim spre noua Lume Nouă, Vestul ca un Rai dorit, se află Romania reală, mioritică, visătoare, mică şi necăjită rău, dar dornică să trăiască din plin marea schimbare, să trăiască şi ea bine, vorba băsescului, iar sub apă, altă Românie la fel de reală, a celor care au fost, sunt, şi vor fi adevăraţii stăpâni ai bogăţiilor frumoasei şi fascinantei Românii, şi ai noştri, bineînţeles, adică securiştii/nomenclaturiştii/comuniştii de secol XXI, mai rafinaţi, dar mai cinici şi mai perfizi, în „lucrarea” lor spre propriul interes, ori interesul de clan, de grup, „de partid(e)”. Bineînţeles că, după ceva vreme, văzând că (scuze) câinii latră, ursul merge, întrebarea nu s-a mai pus, s-a pus batista pe ţambal, cum se zice, până azi, când „aisbergul invers” şi-a scos la suprafaţă întreaga „mizerie primordială”, jigodismul (boală netratabilă, împotriva „jigodiei” încă nu s-a găsit vaccin). Se săturaseră, atunci, toţi, să vorbească/scrie în van. Căci, această parte ascunsă a aisbergului nu putea fi dislocată ușor, şi nici n-a fost, deşi a trecut ceva vreme, vreo 30 de ani, o viaţă de om, adică.

Acum vin şi spun, iar, că aisbergul de care vorbeam e tot întors cu susul în jos, cam împotriva naturii, şi că, România aia necăjită, care trăieşte într-o sărăcie lucie, e tot deasupra „apei timpului”, dar tot n-o vede nimeni, iar adevăraţii ei stăpâni îşi fac, la vedere acum, treaba de totdeauna, nestingheriţi de nimeni, adică de „organili tovarăşului stat”, căpuşat la maximum, adică se-mbogăţesc, şi sunt de neatins. Cine să se pună cu ei, urmaşii celor de dinainte, şi cum să poată să dezlege cineva încâlceala de fire care-i leagă? Că (scuze) cum mai cade câte unu, ţipă toţi, ca-n ceata lui piţigoi… Trăim, aşadar, un coşmar „aisbergic”, care se cheamă lupta dintre două lumi, una care „am fost”, şi vrea să rămână, şi alta care „vrem să fim”, dar, încă, nu se poate, şi, după ce vedem, nici nu sunt şanse de bine. Vorba aia: sunt chestiuni care se poate, şi chestiuni care nu se poate. Ce vrei, mon domne! Asta e!

În fond, asta e realitatea pe plaiurile noastre mioritice, îşi trăiesc, şi-şi mănâncă viaţa, două lumi paralele, lumea dezastrului accentuat, în care bântuie ratarea tragică de destine, sărăcia, boala, haosul existenţial, ignoranţa şi lipsa oricărei speranţe de un viitor mai bun, şi lumea de securişti/ nomenclaturişti/ comunişti moderni, de secol XXI, aflaţi mereu unde trebuie, ei şi urmaşii lor (în vecii vecilor, Amin!), că-ţi vine să te tot duci (duce-m-aş şi m-aş tot duce…), şi să nu te mai întorci, cum nu se mai întoarce fiica noastră, care (câţi ca ea – 5 milioane) şi-a luat lumea-n cap şi, asta e! Căci societatea noastră e dominată azi de divagaţii utopice şi anarhie modernă, care duc la cădere şi decădere, devenite regulă. Sunt în cădere toate, leul, industria, agricultura, nivelul de trai, mioriţa şi multe altele. Dar sunt în decădere tragică sufletul şi mintea poporului român…
Aşadar, viaţa pe aici, pe planeta România, spre deosebire de alte planete, e  foarte complicată, neliniștitoare. Apelând însă la trecutul nostru, care e ceva mai sigur, vom observa că, în asemenea momente, doi factori au fost determinanţi în trasarea viitorului social, economic şi politic: presiunea externă (românii, turcii, nemţii, ruşii, UE, americanii), şi „omul providenţial”, de excepţie, al epocii/etapei (Decebal, Mihai, Cuza, Antonescu – nu Crin -, Generalul, Dej, Ceauşescu). Din etapa postrevoluționară nu putem numi un om providenţial, că n-am avut noroc să-l avem. Aşa că, singura noastră speranţă pentru ieşirea definitivă din marasmul actual (de 30 de ani suntem locul unde nu s-a întâmplat nimic), şi pentru a intra definitiv ÎN RÂNDUL LUMII civilizate şi prospere, ar fi presiunea externă (UE şi SUA – nu ne lasă ei tocmai acum), iar momentul actual este, într-un fel, istoric, şi el nu trebuie ratat. Doamne ajută!


Continue Reading
Publicitate

© 2022. Toate drepturile rezervate.