Echipa de rugby a României deține recordul mondial de meciuri internaționale fără înfrângere, este concluzia extraordinară prezentată în premieră la RFI. Jurnalistul Chris Thau care a făcut această descoperire povestește istoria acelei perioade de glorie
O
revizuire recentă a bazei de date românești de după război a dezvăluit
că Stejarii, cunoscuți la vremea respectivă după acronimul comunist de
RPR (Republica Populară Română), sunt deținătorii efectivi ai unui
record mondial, după ce au terminat neînvinși o serie de 25 de meciuri
test conscutive (între care două victorii și două meciuri egale cu
Franța), între mai 1959 și noiembrie 1964, depășind recordul considerat a
fi deținut de Cipru, 24 de victorii în perioada 2008 – 2014.
Primul
meci al seriei s-a jucat împotriva Germaniei de Est (RDG), la acea vreme
unul dintre adversarii obișnuiți ai României în patrulaterul
est-european, „Cupa Victoriei”, care a inclus și Polonia și
Cehoslovacia.
Ar fi fost de mult un record stabilit, evident pentru
toată lumea, dacă nu ar fi fost două erori bizare (înfrângeri cu 0 – 6
în loc de victorie cu 6 – 0 în fața Poloniei pe 24 mai 1960 și 6 – 24 în
loc de 24 – 6 pe 22 mai 1961), care s-au strecurat aici și a derutat
majoritatea statisticienilor, care par să verifice toate informațiile cu
pachetele disponibile de gestionare a datelor on-line.
În primul
meci, românii, conduși în teren de legendarul lor pilier stânga (și
uneori mijlocaș la deschidere), Gheorghe Pârcălăbescu, considerat de
toată lumea drept strategul jocului agresiv și eficient pe înaintare al
românilor, au înscris cinci încercări unei echipă dârze a Germaniei de
Est câștigând meciul de deschidere al turneului cu 21-6 pe stadionul
Dinamo din București la 19 mai 1959.
Antrenați de Nicolae „Nicu”
Pădureanu, un tânăr antrenor care, până la sfârșitul deceniului a atins
un statut aproape mitic (și cu Arthur Vogel, un fost antrenor al
naționalei și omul care și-a croit drumul către măreție în fundal în
calitate de consilier) au continuat învingând atât Polonia (41-3), cât
și Cehoslovacia (11-0) – la acea vreme cea de-a doua echipă cea mai
puternică din estul Europei, câștigând turneul inițial.
Actul final
al anului și al anilor ’50 a fost un alt meci împotriva est-germanilor,
cărora li s-a oferit onoarea de a juca pe Stadionul Național „23 August”
din București, la sfârșitul lunii septembrie.
România a câștigat din
nou 38-6, cu Alexandru Penciu, Viorel Morariu, Aurel Barbu, Mihai
Vusek, Gheorghe Graur și Dumitru Zlătoianau, marcând numeroase
încercări.
Acestea au fost zilele incerte care au urmat epurărilor
din rugby-ul românesc din 1958, când mai mulți jucători de vârf au fost
dați afară ca fiind suspecți din punct de vedere politic din partea
celor două cluburi militare (Dinamo – Poliția și CCA – Armata) și
ulterior din lotul național.
Aceasta a dus la anularea celui de-al
treilea turneu în Marea Britanie în 1958 și a amânat speranțele
românești de a juca în mod regulat împotriva echipelor naționale din
insulele britanice cu mai mult de un deceniu.
Prima victorie cu Franța
În
anul următor, 1960, turneul patrulater, încă numit „Cupa Victoriei”, a
avut loc în Germania de Est, iar românii, conștienți de necesitatea
accelerării campaniei de recrutare, au trimis o echipă mai tânără,
antrenată de tehnicianul șef al CCA, Petre Cosmanescu și cu Gheorghe
Pârcălăbescu căpitan.
Aproximativ jumătate din cei 40 de jucători au
fost ținuti în cantonament, pentru a se pregăti pentru meciul cu Franța,
în luna următoare.
Românii au câștigat toate cele trei meciuri ale
Cupei Victoriei – învingând Polonia cu 6-0 la Altenberg, RDG 5-0 la
Pirna și Cehoslovacia cu 13-3 la Glauchau, dar meciurile au fost mai
dure și scorurile mai strânse decât în turneul precedent.
Meciul cu
Cehoslovacia de pe 27 septembrie a fost al 17-lea al lui Pârcălăbescu
într-un tricou al naționalei și ultimul. S-a retras după 20 de ani de
rugby internațional, debutând împotriva Italiei în 1940, în vârstă de 20
de ani (una dintre cele mai lungi cariere internaționale în rugby-ul
mondial) și s-a alăturat imediat lui Nicolae Pădureanu în rândul
antrenorilor pentru marele meci cu Franța.
Interesant este faptul că
echipa pentru jocul cu Franța a fost schimbată în întregime, cu tânărul
flanker de la Grivița Roșie, Viorel Morariu, preluând funcția de
căpitan.
România a scris istorie pe gazonul stadionului 23 August din
București, învingând Franța pentru prima oară în istorie cu 11-5, cu
Aurel Barbu, un fost campion de sprint introdus pe aripă de vizionarul
Pârcălăbescu, marcând o încercare, eseu transformat de fundașul
Alexandru Penciu, care a adăugat și două penalități, în timp ce Franța, a
înscris o încercare prin căpitanul Francois Moncla transformat de
incredibilul fundaș Michel Vannier.
Egal în deplasare cu Franța
În
1961, turneul est-european, redenumit „Cupa Păcii” – pentru a
valorifica reputația mondială a cursei cicliste cu același nume – a fost
găzduit de Federația Cehoslovacă, dar România, aliniind primul ei XV, a
câștigat cu ușurință, învingând Polonia 24-6 la Bratislava, și RDG cu
34-0 la Brno.
Ca de obicei, Cehoslovacia le-a oferit cea mai dârză
rezistență, însă oamenii lui Morariu au terminat victorioși cu 19-12,
după o luptă aprigă.
Înaintea meciului României împotriva Franței la
Bayonne, RDG își trimite echipa pentru un meci internațional amical la
începutul lunii noiembrie, care le-a asigurat românilor o bună
încălzire, pe care au câștigat-o cu 27-0.
O săptămână mai târziu,
elevii lui Pădureanu și Cosmănescu au remizat, 5-5, cu francezii, cu
Morariu marcând o încercare, transformată de fundașul Alexandru „Cel
Mare” Penciu.
Victorie și egal cu Franța
În anul următor,
1962, turneul „Cupa Păcii” s-a mutat în Polonia și, deși românii au
câștigat toate cele trei meciuri, 25-5 cu Germania de Est și 26-6 cu
Polonia, s-au luptat din greu împotriva bravilor cehoslovaci câștigând
în final cu 11-6.
Luna următoare românii au avut învins Italia cu
14-6 la București, iar în noiembrie au reușit să învingă din nou Franța
pe 23 August cu 3-0, după o luptă aprigă pe înaintare, singurele puncte
fiind marcate de Penciu dintr-o penalitate.
1963 a început ca de
obicei, în mai, cu „Cupa Păcii”, pe care românii au păstrat-o din nou
învingându-și adversarii obișnuiți Cehoslovacia 23-3 în finală, după ce
au surclasat nou-venita Bulgaria 70-3 în primul tur și Germania de Est
15-0 în semifinală.
La jumătatea lunii decembrie, România s-a
deplasat la Toulouse, pentru de acum anualul meci cu Franța, care s-a
terminat pentru a doua oară pe teren francez într-o remiză, 6-6, al
22-lea meci din seria lor neînvinsă.
Strălucitul centru român
Gheorghe Dragomirescu-Rahtopol a marcat o încercare, iar maestrul Penciu
a adăugat un drop-goal, în timp ce Dupuy și Gachassin au marcat cele
două încercări ale francezilor.
Morariu – căpitanul fantastic
Ediția
finală a Cupei Păcii, primul eveniment din 1964, a avut loc în regiunea
Saxonia din Germania de Est pentru a ajuta la promovarea dezvoltării
jocului de rugby aflat la începuturi.
România i-a învins pe ambii rivali, Cehoslovacia cu 14-3 și pe „partenerii lor” 28-6 cu RDG câștigând definitiv Cupa.
La
jumătatea lunii noiembrie, românii au jucat pentru prima oară cu
Germania de Vest (RFG) la București. Antrenați de Nicu Pădureanu,
probabil cel mai de succes antrenor român din istorie, și Dumitru
Manoileanu, cu Viorel Morariu căpitan de echipă, au câștigat confortabil
19-3 – al 25-lea meci internațional consecutiv fără înfrângere.
Două
săptămâni mai târziu, această secvență remarcabilă a fost încheiată de
Franța la București. Les Bleus au depășit un efort defensiv românesc
aprig pentru a câștiga 9-6, prima lor victorie împotriva României în 5
ani.
Această poveste de succes nu a fost complet neașteptată. Românii
dăduseră lumii un avertisment cu privire la potențialul lor în 1957,
când elevii lui Arthur Vogel, Ioan Buzoianu și Pădureanu, pierduseră la
limită 15-18 față de Franța, pe 23 August în fața a 95.000 de spectatori
– record mondial la acea vreme pentru un joc de rugby, cu drop-goal-ul
lui Vannier în prelungiri, salvând francezii de un egal jenant la acea
vreme.
Turneele lor în Anglia și Țara Galilor în 1955 și 1956, au
confirmat progresul românilor. Coloana vertebrală a echipei care a
învins Franța pentru prima dată în 1960 și a stabilit recordul mondial
de 25 de meciuri consecutive fără înfrângere a fost modelată în acei
ani.
Alexandru „Cel Mare” Penciu
Artizanul inițial al
întregului edificiu a fost Arthur Vogel, un vizionar de rugby modest,
care a studiat manualele lui Doc Craven încă din timpul războiului.
Un
factor extrem de important a fost introducerea rugby-ului în programa
Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport, cu un fost taloneur,
Nicolae Pădureanu, printre cei mai vechi absolvenți ai ei.
Un alt
element al progresului românesc a fost Pârcălăbescu, un om de știință
agronom și un profund gânditor de rugby, care s-a retras ca jucător
chiar înainte de meciul cu Franța din 1960, el începându-și cariera
internațională împotriva Italiei în 1940.
Omul care a preluat funcția
de căpitan, Viorel Morariu (cunoscut sub numele de Moraru la acea
vreme), era un „lider în așteptare” de ceva vreme și a condus echipa în
13 din cele 25 de meciuri. Piesa finală a caleidoscopului a fost echipa
în sine, produsul unei generații neobișnuit de talentate și dornice de
afirmare.
Morariu, care până atunci era jucător-antrenor al clubului
campion Grivița Roșie, a fost susținut de o mulțime de colegi capabili
și fideli, care i-a inclus pe gigantul de doi metri din Cluj, numărul 8
Radu Demian (care a jucat în 16 din cele 25 de meciuri), pilierul stânga
Alexandru Teofilovici (16 apariții), înaintașul jolly joker Alexandru
Ionescu (16 apariții – care putea juca de la pilier până la mijlocaș la
grămadă), linia a treia Mircea Rusu (cu 14 apariții – probabil cel mai
înzestrat înaintaș linia a III-a din generația sa), linia a II-a Vasile
Rusu (nu era rudă cu precedentul) (în 13 meciuri) și taloneurul Paul
Iordăchescu (de asemenea, 13 apariții), care au format axa unui temut
pachet de înaintași.
Gheorghe Pârcălăbescu – in memoriam
Postul
de mijlocaș la grămadă a fost împărțit de Costel Stănescu (13) cu
Adrian Mateescu (12), (și ocazional Panait Merghișescu), cu elegantul și
discret influentul Rene Chiriac, care a devenit mijlocaș la deschidere
(18 apariții), deservind o linie dinapoi uimitor de dotată, cu nume ca
Paul Ciobănel (14 apariții), Valeriu Irimescu (11), Ioan Sava (14).
Deși
Irimescu era la vremea aceea cel mai tânăr din acest grup de jucători
neobișnuit de talentați, nu-și dezvăluise pe deplin geniul, două
personaje s-au remarcat printre ei: Mihai Wusek, un prodigios talent,
care putea juca cu ușurință oriunde printre cei cinci din spate (centri,
aripi, fundaș), ajungând la un record 20 de apariții – pentru acest
grup de jucători, precum și geniul neobișnuit al fundașului de clasă,
Alexandru Penciu, poreclit „Alexandru cel Mare” de către un inspirat
scriitor britanic în căutarea unei hiperbole pentru a-i descrie
contribuția colosală la efortul românesc, care a jucat în 19 din cele 25
de teste.
Aceasta este povestea a cum și de către cine a fost realizată această serie record mondial de meciuri test fără înfrângere.
Clasamentul arată astfel:
1. România – 25 de meciuri fără înfrângere (1959 – 1964)
2. Cipru – 24 (2008 – 2014)
3. Anglia – 19 (2015 – 2017)
4. Noua Zeelandă – 18 (2015 – 2016)
5. Africa de Sud – 17 (1997 – 1998)
sursa: rfi.ro
