Lăzile de zestre ale bătrânelor din satele noastre ascund, pe lângă alte comori, şi adevărate vedete ale portului feminin care au făcut carieră spectaculoasă în moda internaţională – iile. Cea mai importantă piesă a costumului tradiţional feminin din România a fascinat deopotrivă pictori, fotografi, feţe regale şi designeri de renume internaţional. Toţi aceştia s-au inspirat, au promovat şi s-au lăsat vrăjiţi de ie sau „cămaşa cu altiţă” (chenar), aşa cum mai este ea cunoscută.
Ia, parte a portului popular românesc, a fost creată şi finisată pe parcursul a mai multe secole în spaţiul românesc, fiecare zonă geografică având specificul ei, arată tarancutaurbana.ro. Ia oferă femeii simple sau sofisticate un plus de feminitate şi de autenticitate. Cu siguranţă că cea mai celebră promotoare a iei este regina Maria, englezoaica îndrăgostită de portul popular românesc, cu care apare în numeroase fotografii ale epocii. Din in sau borangic, ia românească a cucerit lumea. După ce a dobândit o zi internaţională, 24 iunie, – sărbătorită anul acesta pentru a treia oară consecutiv, parlamentarii din Comisia UNESCO lucrează în prezent la declararea acesteia ca patrimoniu cultural mondial. Pentru că acest obiect este unic în lume, numai noi, românii, avem aşa ceva, iniţiatorul acestui demers, senatorul Constantin Popa consideră că „este normal să ne protejăm bunul naţional şi să-l declarăm bun mondial”. Cămășa tradiţională românească ar fi al treilea produs înscris în patrimoniul UNESCO. Celelalte două sunt „Doina” – specie a literaturii populare incluse pe lista patrimoniului cultural UNESCO în octombrie 2009, şi dansul românesc „Căluşul” , în noiembrie 2005.
Paradă la nivel înalt
Carol Popp de Szathmari, a realizat în intervalul 1877-1881 o fotografie ce se află astăzi în colecţia Complexului Naţional Muzeal ASTRA din Sibiu. Nu ştim cine e femeia din fotografie; dacă aparţine sau nu aristocraţiei vremurilor şi s-a lăsat pozată într-un splendid costum tradiţional, pentru că aşa era la modă, sau e doar o ţărăncuţă a cărei frumuseţe uluitoare l-a impresionat pe artist. Ceea ce ştim însă cu siguranţă este faptul că piesele costumului popular românesc au fost scoase pe parcursul anilor din lăzile de zestre ale femeilor de la ţară, ajungând direct pe podiumurile de prezentare ale festivalurilor internaţionale de modă. Designeri faimoşi ca Yves Saint Laurent, Kenzo sau Jean Paul Gaultier au dedicat colecţii întregi cămăşii populare româneşti. Dar, înaintea creatorilor de modă, mari artişti precum Henri Matisse sau Constantin Daniel Rosenthal s-au lăsat şi ei vrăjiţi de frumuseţea portului românesc. De la primul ne-au rămas mai multe picturi şi desene înfăţişând femei îmbrăcate cu ie, iar al doilea a înfăţişat-o în tabloul „România revoluţionară” pe Maria Rosetti, englezoaică la origine şi soţia a lui C.A. Rosetti, purtând atât ie, cât şi năframă.
Regina Maria a României, o englezoaică de o frumuseţe clasică, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, adora costumul popular românesc pe care nu ezita să-l îmbrace şi în care s-a lăsat fotografiată de nenumărate ori. Şi nu numai ea: toate reginele României, dar şi aristocraţia feminină a timpului au adoptat acest tip de îmbrăcăminte, poate şi cu intenţia mai mult sau mai puţin ascunsă de a se face plăcute de mulţime, arată historia.ro.
Despre ie, doar la genul feminin
Ia este considerată cea mai importantă piesă a costumului popular românesc din mai multe motive. Ea păstrează vechea tradiţie, prin decorare subliniază diferenţele de vârstă, ocazii şi stare socială. Din punct de vedere lingvistic, românii au moştenit atât termenul latin ie, derivând din latinescul tunicae lineae (tunică subţire purtată pe piele), pentru cămaşa femeiască, cât şi un termen împrumutat de romani din fondul celtic şi anume camisa, atestat pentru prima oară în limba latină în secolul IV, din care provine românescul cămaşă, denumind deci o piesă purtată în zonele mai reci ale Europei. Astfel, în timp ce cămaşa are un înţeles generic, termenul de ie se aplică doar cămăşii femeieşti, arată sursa citată mai sus.
Există trei tipuri de cămăşi în portul feminin. Aceste tipuri sunt determinate de croială: cămaşa „de-a întregul”, considerată cea mai veche, ia, sau cămaşa încreţită la gât, şi cămaşa cu platcă, influenţă a costumului orăşenesc. Platca era un dreptunghi de pânză, căptuşit de cele mai multe ori, amplasat în zona umerilor. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziţia decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau „ie cu stele”. Partea din faţă a cămăşii este şi ea bogat brodată, prin repetarea aceloraşi modele existente pe mâneci. Iile brodate cu „spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două-trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru.
Femeile căsătorite şi cele în vârstă respectau anumite principii în realizarea costumului, preferând culori mai reţinute, modele de croială mai modeste şi un material ţesut mai simplu, în timp ce la fetele tinere culorile sunt deschise şi aprinse. Acestea din urmă nu-şi acopereau capul cu ştergarul de îmbrobodit (privilegiu rezervat nevestelor) şi nu purtau nici şorţ de protecţie din acelaşi motiv.
Piesele care completau costumul popular
De ie se prindeau poalele cămăşii făcute din pânză mai puţin fină. Toate părţile cămăşii erau patrulatere fără răscroieli, această modalitate de confecţionare fiind una foarte raţională şi economicoasă întrucât nu se pierdea nicio bucată de material.
Peste poale se aşezau catrinţa (în ungureşte, katrinca), fota (în turcă, fota) sau şorţul (în germană, Schurz), alte piese de îmbrăcăminte utilizate de la talie în jos. Acestea erau confecţionate din lână sau amestec cu bumbac în urzeală şi, după etimologie, par să fie o combinaţie eclectică de modă şi modele provenite din est (fota este o stofă vărgată tradiţională adusă din India), cultura populară românească dovedindu-se, din nou, o sinteză a influenţelor orientale şi occidentale.
În Moldova, de pildă, specialiştii au descoperit existenţa a zece grupe de catrinţe. Această piesă de îmbrăcăminte este o bucată de material de formă dreptunghiulară care se înfăşoară în jurul corpului, de la talie în jos. Cea mai răspândită este catrinţa „vrâstată”, cu dungi verticale colorate, dar mai există şi cea cu „desene alese”, „iţată” sau „brodată”. Acest obiect de îmbrăcăminte se prinde de talie cu o chingă lungă de trei-patru metri. Fota este şi ea un soi de catrinţă ţesută cu dungi orizontale colorate, doar că are două părţi, în faţă şi în spate.
Îmbrăcămintea de iarnă a femeilor cuprindea şi un pieptar cusut din blană de miel, brodat cu fire de lână în motive geometrice sau un soi de jiletcă fără mâneci cusută din lână şi căptuşită cu lână scărmănată. În unele sate, unde oieritul era dezvoltat, cojocelele erau împodobite şi cu alt tip de piele în culoare contrastantă.
Costumul femeilor era completat, în anumite împrejurări, de traistă, strămoaşa sacoşei de astăzi, în care erau aşezate cumpărăturile de la târg. Traista era şi ea împodobită cu motive ornamentale variate şi se deosebea de desagi, alcătuiţi din lână cu râuri orizontale colorate. La sărbători, portul era completat de inele, cercei, mărgele din aur şi argint. În secolul XX, costumul tradiţional femeiesc cedează locul hainelor orăşeneşti, arată revista Historia.
