DESPRE CULTURA DE AZI. Dan Lupescu despre… Caz unic în literaturile lumii: Familia CONSTANT. Cinci frați – scriitori autentici, cu impact în epocă

DESPRE CULTURA DE AZI. Dan Lupescu despre… Caz unic în literaturile lumii: Familia CONSTANT. Cinci frați – scriitori autentici, cu impact în epocă

Prins în mai multe proiecte scriitoriceşti, jurnalistice şi de afaceri nu-mi mai ajunge, acum, timpul să finalizez, cu scriitori olteni contemporani, pagina de cultură din Jurnalul Olteniei, concepută ca un viitor ,,Dicţionar al scriitorilor olteni”, despre care îmi făceam probleme dacă ,,să-l fac” doar cu scriitori olteni contemporani ori şi cu ,,cei deveniţi istorie”. După o discuţie cu Dan Lupescu mă pomenesc cu ceva ,,materiale” deosebite, şi în spiritul a ceea ce vreau să fac, aşa că voi continua pagina ce va deveni ,, Un dicţionar al scriitorilor olteni”, complet. Iată ce-mi propune Dan Lupescu, pentru azi, pe care, citindu-l, mă simt dator cu o precizare, legată de ,,accidentul feroviar de la Recea”. Un unchi de-al meu dinspre mamă, Elisei Tănase, cel care l-a publicat pe Zaharia Stancu în revista Slove din Calafat, mi-a zis că Savin visase că, dacă pleacă cu maşina, cum planificaseră ei, vor avea un accident în care va muri, şi a plecat cu trenul…”

,,Provincia Magna a spiritului românesc de opt ori milenar: Oltenia este spațiul care a dat naștere unui cvintet de scriitori care constituie, după câte știm, un caz unic în literaturile lumii – cinci frați scriitori cu profiluri distincte și personalități animate de aspirații, năzuințe și idealuri eclatante. Este vorba despre Eugen, Paul și Savin Constant, împreună cu sora lor: Lucia Burdun și Iancu Constantinescu (frate doar după tată). Cel dintâi născut și cel mai longeviv (a trăit un secol fără trei ani) a fost Iancu Constantinescu, care a venit pe lume la Craiova, în zodie cu Mihai Eminescu, la 17 ianuarie 1.888, și a decedat în 1985. Studiile preuniversitare le-a urmat în Bănie (la Școala Traian și Liceul Carol I, absolvit în 1907). Licențiat al Facultății de Drept de la București, în 1911, după care activează ca avocat în cadrul Baroului Dolj, până la pensionare, în anul 1947. Din fișa de dicționar alcătuită de Florea Firan, reținem: „Cinci ani a fost avocatul primăriei Craiova. A frecventat și Conservatorul Cornetti din același oraș. Colaborează la Neamul românesc al lui Nicolae Iorga, cu articole de critică literară, iar în 1907 ia apărarea răsculaților, pentru care are și neplăceri cu poliția. Editează ziarul Goarna și conduce, patru ani, periodicul local Tribuna, organul partidului conservator al lui Tache Ionescu. În 1932 inițiază la Craiova o universitate liberă denumită Ateneul Mihai Eminescu, unde ține prelegeri împreună cu Mihail Cruceanu, V. Sandulian, Eugen Melinescu ș.a.”. Iancu Constantinescu a fost, răstimp de cinci ani, membru în Comitetul de lectură al Teatrului Național din Craiova, în 1922 asumându-și, pentru puțină vreme, direcția teatrului, după demisia intempestivă a lui Ștefan Boțoiu. După două volume de specialitate: Politica viitorului, respectiv, Justiția (publicate în 1920 și 1933), altul de însemnări: Cu aripi noi spre creste (1936, toate tipărite la Craiova) -, Iancu Constantinescu publică monografia cu cel mai mare impact: Octavian Goga (1938), premiat de Uniunea Intelectuală Română și de Academia Română, în 1942. La Editura Ramuri, în colecția Uniunii Scriitorilor Olteni, lui Iancu Constantinescu îi apare, în 1940, volumul de versuri Pe cărarea cu aglice, iar în 1946, la ed. A.B.C., prelucrarea – după Rene de Benjamin – Honnore de Balzac. Romanul Tudor Vladimirescu, scris de Iancu Constantinescu, a rămas în manuscris. Distinsul om de cultură – cu ținută aristocratică, totdeauna îmbrăcat „la patru ace”, în costum de culoare închisă, cămașă albă și, obligatoriu, papion! – venea, din când în când, până pe la începutul anilor 80, în redacția cotidianului Înainte din Craiova, uneori în compania  soției sale, artist plastic din vremuri nobiliare, care i-a supraviețuit un număr semnificativ de ani. Ultima perioadă de viață au petrecut-o într-un apartament din blocul Unirea („1001 articole”), foarte aproape de kilometrul zero al Băniei. Eugen Constant (n. 25 octombrie 1890, la Craiova – d. 27 februarie 1975).  Absolvent al Școlii superioare de comerț din Craiova, devine contabil-expert, desfășurând, însă, activitate didactică la Școala industrială de ucenici Obedeanu și la Liceul comercial Gh. Chițu. În 1917, aflat la Iași, ca ofițer rezervist (în timpul primului război mondial), debutează în presă cu sonetul La datorie, în cotidianul Acțiunea română, după care colaborează, tot în capitala moldavă, la revistele Teatrul de mâine, respectiv, Cronica artistică și literară.

După 1 Decembrie 1918, revine în Craiova, unde se lansează editorial cu volumul de versuri Oglinzi aburite.  Secretar literar, o vreme, al Naționalului craiovean. Conduce publicațiile Strigătul oltean (1929), Provincia literară (1934, împreună cu fratele său Paul Constant), Garda (1938), Condeiul (1938-1942), care se impune în viața culturală din Bănie. Concomitent cu publicarea masivă de versuri proprii, în Condeiul, Eugen Constant încredințează tiparului versuri inedite de Savin Constant (fratele său, trecut prematur la cele veșnice), Traian Demetrescu,Vlaicu Bârna, Al. Balaci; proză de Ștefan Roll (protagonist al avangardismului literar). Chiar dacă nu avem de-a face cu un critic profesionist -, foiletoanele din Încrustări în rama bibliotecii, adunate apoi și în volum (1930), consacră un publicist literar de aleasă ținută. O perioadă, Eugen Constant este președintele sindicatelor unitare muncitorești din Craiova”. Precizez că aceste sindicate aveau sediul pe Calea Unirii, aproximativ vizavi de grădina de vară a cinematografului Patria, în clădirea Hanul Cocorul, pe care există și o placă de marmură, ce atestă acest fapt. În discuții particulare pe care le aveam, prin anii 70-80, cu universitarul craiovean Titus Bălașa (editorul, în postumitate al lui Victor Papilian: trilogia romanescă inedită Chinuiții nemuririi, volumul de proze scurte Ceartă oltenească ș.a.), acesta observa, cu oarecare malițiozitate, că Eugen Constant avea, aidoma multor poeți de raftul al doilea, vocația titlurilor memorabile de volume: Oglinzi aburite (1918), Galerii de ceară (1924), Amurg prin vitralii (1926, scris împreună cu frații săi, Paul și Savin Constant, fiecare având câte un grupaj liric), Cu dalta pe lespezi (1928), Punte peste veacuri (1929), Socluri devastate (1933), Crater scufundat (1936, 1939), Sărutul însingurărilor (1941), Elanuri răstignite (1943), Gravuri și rezonanțe (1967), Vibrații republicane (1973). Istoricul literar Florea Firan menționează că – alături de Ion Popescu-Puțuri și Mihail Roșianu – Eugen Constant ia parte la fondarea cotidianului craiovean Înainte, al cărui prim număr a apărut la 9 septembrie 1944.  Paul Constant (n. 29 ianuarie 1895) a fost ofițer de carieră, răstimp de trei decenii, intrând în retragere cu gradul de colonel. Stabilindu-se la Sibiu, este unul dintre fondatorii grupării Thesis (1931), alături de Al. Dima, Pimen Constantinescu, Ionel Neamțu, Mircea Alexiu. Scrie și publică „versuri de esență social-umanistă”. Grupajul Litanii pentru cei uitați (1926) și volumul de poeme Ceasuri ostenite (1930) sunt apreciate de critica literară a vremii. „Unele poezii (…) se recitau la șezătorile organizate de cluburile socialiste”, ceea ce nu-i prea convenea întrucât era tânăr ofițer. „Cu romanul Rita (1936), premiat de Academia Română, Paul Constant dezvăluie sinteza posibilităților sale de autor umorist și fin observator al realităților imediate. Romanele istorice Iancu Jianu (1940), Haiducii (1957) și Tudor Vladimirescu (1960) sunt rodul unor atente documentări, dovedind o bună cunoaștere a locurilor, a limbii și obiceiurilor, a legendelor și miturilor folclorice. Eroii acestor romane poartă în ei pasiunea pentru tradiția spirituală a Olteniei, din care s-au ridicat memorabile figuri istorice. Multe din volumele de povestiri și din romanele autorului au cunoscut reeditări.”. Alte volume de Paul Constant: Stâlpi de foc (Povestiri din zilele revoluției de la 1848, București, Ed. Tineretului, 1967), Măști pentru muzeu (1970), Primăvară, focuri și gloanțe (1973), Volburi peste veacuri (1973) – toate publicate la edituri din București; Colivia cu sticleți (Întâmplări din vremea gramofonului. Schițe și povestiri de satiră și umor. Ed. Facla, Timișoara, 1977. Prezentarea următorului dintre cei cinci frați scriitori are contururi clare, în viziunea lui Florea Firan: „ Poetul cu „surâs amar și figură astrală”, de mare sensibilitate și putere evocatoare, vizionar al unei lumi noi, Savin Constant, este considerat descizător de frumuri în poematica muncitorească.

Pe numele său adevărat Dumitru Constantinescu -, Savin Constant s-a născut la Craiova, la 12 august 1902, în casa părintească din strada Copertari (Plăpumarilor), într-o familie de meșteșugari provenită din satul gorjenesc Licurici. (…) Urmează primele trei clase la Gimnaziul Frații Buzești din Craiova, iar clasa a IV-a  o absolvă în 1917, în Iași, unde fratele său mai mare, poetul Eugen Constant, era mobilizat în timpul primului război mondial.”. Revine în Bănie, unde își continuă studiile la Școala Centrală. La absolvirea facultății, în București, este reținut de mentorul său, profesorului și criticul literar Mihail Dragomirescu, ca asistent universitar la catedra de estetică literară. Concomitent, Savin Constant era redactor la Adevărul literar din Capitală. Remarcându-l – în cadrul cenaclului condus de Mihail Dragomirescu (la care participau și profesorii cercetători de la Institutul de literatură) -,G. Călinescu vedea în Savin Constant „o speranță lirică”, iar Eugen Lovinescu îi dedica o pagină în a sa Istorie a literaturii române contemporane. Spicuim altă secvență din fișa de dicționar a profesorului Firan: „La 25 octombrie 1928, proaspătul licențiat în litere și drept, ce încă mai purta uniforma de soldat TR, executându-și stagiul militar la Craiova, plecat la București spre a-și ridica drepturile de autor pentru volumul Pata de cerneală, moare în catastrofa feroviară de la Recea (…). Bilete de papagal, Adevărul literar, Dimineața, Neamul, Dreptatea și alte publicații consemnează consternate dispariția celui care, ca o prevestire, scrisese Teama de întuneric, având o soartă asemănătoarea cu aceea a lui Nicolae Labiș, de care nu puțini critici l-au apropiat. În necrologul publicat în Bilete de papagal,  se subliniau inteligența și cunoștințele filosofice de care dispunea tânărul răpus n plină putere de creație. Tiberiu Iliescu remarca faptul că „melodia versurilor lui Constant are tresărirea de puritate adolescentină aproape specifică a cântecului lui Nicolae Labiș, pe care l-a anticipat, iar proza sa, de o suculență umoristică, în contract cu reveriile și elegiile poetice, s-a bucurat de elogiul unanim al criticii.”. Savin Constant debutase editorial în culegerea de versuri Idoli de humă (1926), în care fiecare dintre frații Eugen, Paul și Savin aveau câte un grupaj liric. Îi apăruseră două volume de schițe și vuvele: Autentice (1926) și Pata de cerneală – amintită mai înainte, în 1928. Teatrul Mic din București îi montase, cu mare succes, piesa de teatru pentru copii Comoara fermecată (1927). În același an 1927, monografia închinată poetei Alexandrina Mihăescu-Nigrim îi fusese încununată cu un premiu. Prima ediție postumă apare în 1935: Versuri, la Editura Pământ și suflet oltenesc, condusă de C.S. Nicolăescu-Plopșor. Cu totul alt profil, față de acelea ale fraților săi – Eugen, Paul, Savin Constant și Iancu Constantinescu, afirmați primordial ca poeți -, Lucia Burdun (n. 6 martie 1898, în Craiova)  s-a remarcat ca un veritabil cercetător în domeniul istoriei literare.

Cursurile primare și secundare le urmează în Bănie, încheindu-le cu calificarea de învățătoare. Profesează, scurt timp, la Florești (Dolj), după care devine studentă a facultății de Litere și Filozofie a Universității din București, unde, în 1928, obține licența cu calificativul magna cum laude. „Funcționează ca profesoara de limba și literatura română la școlile normale din Piatra-Neamț, Turnu-Măgurele și Brăila, unde, o perioadă, a fost și directoare. Încetează prematur din viață, la 8 ianuarie 1935.”. Balada păstorească în literatura populară (Ed. Dunărea, Brăila, 1936) și Naturalismul în pedagogie (publicat la aceeași editură brăileană) constituie studiile sale de referință. Comentează cele mai de seamă legende, balade și povestiri versificate, de la Baba Dochia și până la Meșterul Manole, din care rezultă ideea conducătoare a nomadismului pastoral”.

Este imperios necesar să reliefăm că transhumanța – de dimensiuni continentale, dar cu accente deosebite în arealul carpato-danubiano-pontic – a asigurat perpetuarea datinilor și obiceiurilor, unitatea limbii române și continuitatea, neîncetată, a neamului românesc pe vatra sa stră-stră-moșească, de la începuturile lumii. În arhiva poetului Eugen Constant, fratele său mai mare, s-a păstrat în manuscris un alt potențial volum al sorei sale, Lucia Burdun: Influența limbii și literaturii române asupra personalității elevilor.