În ultima vreme sunt o avalanșă de gânduri. Am un chef nebun de povestit multe și sper să facă sens.
Am vorbit azi cu ai mei ( am fost ocupată și n-am apucat de câteva zile) ; râdeau cu poftă pentru că mi-au găsit jurnalele mele din copilărie și ziceau ”ce copilă naivă mai erai că scriai de toți și toate fără a lua în calcul riscul că putea fi descoperit”. Râdeau ei, râdeam și eu… dar din alte motive- ” de-ar ști ei că încă mai țin un jurnal personal” ! Dar să nu subestimăm puterile părinților. Când sunt puși pe a căuta informație sunt mai tari ca FBI-ul. Și nu cred că nu sunt toți părinții așa… mi-e imposibil să îmi imaginez. Au ei o tactică universală de a le ști pe toate (nu e ca și cum nu ne-am trăda singuri 99% din situații).
Că tot am pomenit de familie- zilele astea au fost de-a dreptul generoase la capitolul ”Copii”. S-a întâmplat să interacționez și să-i urmăresc mult mai atent (asta însemnând că eu chiar m-am bucurat să-mi văd micii inamici). Am admirat, în decursul zilelor, arta de a fi părinte. E minunată dar și demențială! Adică, cât de des poți să auzi prin parc ” Surdul lui Dumnezeu, vorbesc nemțește de nu înțelegi să virezi la dreapta?” ?! Asta fiind (cred eu) replica părintelui irascibil, sau o alta ” Ai văzut cât de urât plângea băiețelul? Promite-mi că tu nu te vei comporta ca el!” – replica unui părinte creativ, ce încearcă să deducă o morală și din greșelile altora. Nu mă îndoiesc însă că fiecare părinte are mai multe laturi, e firesc. Acestă situație însă mi-a dezvoltat alte două idei (și lecții). Prima fiind:
”Oamenii rămân cu o percepție, despre fiecare individ cu care interacționează, purtând-o în timp„.
Replicile părinților ăstora au făcut ca eu să port cu mine o anumită părere, cel puțin până la următoarea interacțiune. Și nu e vorba doar de ei. E vorba despre noi toți ce ne vorbim necontenit prin gesturi, vestimentație, prin tonul vocii și comportamentul nostru. [Evident am stat să mă gândesc la ce amprentă am lăsat eu celor ce au apucat să mă cunoască, îngrozindu-mă să-mi imaginez că unii poartă o proastă primă impresie despre mine ani la rând]
A doua idee:
Extremele la care îi poate duce odorașul nu le putem înțelege decât când devenim părinți. Și aici mi-am amintit din nou de casă. Părinții mei au avut răbdare dumnezeiască ( și încă au, să fim serioși!). Se aruncă pe arena grijilor luptându-se nu doar cu responsabilitățile lor de maturi dar și cu prostiile noastre de copii, apoi adolescenți și încă ne poartă grijă când devenim adulți. Suntem cea mai mare testare a lor; taxăm cu timp și emoții urmând să fim taxați și noi la rândul nostru (dacă alegem să fim).
Mai știu, jurnalule, că iei în greutate cu fiecare cuvânt scris de mine, dar n-o să-mi scurtez gândurile, mai ales după o săptămână nebună ca asta. Știi că-mi place să scriu când sunt nervoasă, tristă, iar nervoasă și iar tristă… Glumesc! Îmi place să spun ceea ce simt sau gândesc. De altfel, la câte gânduri am reflectat săptămâna asta (conform teoriei: creierul uman, pe durata activității de zi, este capabil să producă suficientă electricitate încât să aprindă un bec) aș fi fost capabilă să iluminez întreg căminul, mai ales noaptea când mă pălesc (oltenește: lovesc) toate cugetele de când făceam primii pași! Unii ar zice că sufer de boala îndrăgostiților. Nu știu., nu neg [taie negația că s-ar putea să citească altcineva jurnalul]. Vorbind despre dragoste, mi-am amintit de ”piesa” la care am luat parte:
Îmi luasem o pauză. Am mers în celălalt capăt al parcului Romanescu sperând că în liniștea naturii îmi voi găsi Zen-ul (sofisticat vorbind). Și de fiecare dată când pãsãrile (îmi) cântau atât de frumos, când îmi pãrea cã aerul era morfina gândurilor mele, tăcerea era alungată de alți oameni. Primele care m-au trădat au fost urechile. Începusem să aud converasațiile oamenilor: ”Ia-ți permis, bătrâne, că nu poți merge pe bicicletă”- se amuzau niște domni mai în vârstă, ” A venit să-și ceară iertare cu un buchet de trandafiri” – povestea o domnișoară radiind de fericire; ” Ia întoarce-te și uite-te la aia, are niște…”, niște ochi drăguți, asta cred că a vrut să zică tânărul… După aceea mi-a cedat privirea și am început să urmăresc acțiunile oamenilor. Asociam această fază cu un antract pentru că mi se părea că sunt în pauza dintre mai multe acte, ale aceleeași piese (realizând un pic mai târziu)- ”Alchimia primăverii” .
N-o fi observat și alții cum se transformă toți în jur (sau aproape toți) în:
1. dulcegării de când au început să bâzâie albinele?! Priviri dulci, zâmbete prelucrate, un cântec la chitară ( nu, asta nu am văzut, dar încă sper), trăsături feminine mai definite, un trandafir lăsat pe capotă, un bătrân mai sprinten de picior ce își plimbă jumătatea. Văd din ce în ce mai multe cupluri giugiulindu-se (asta pe lângă actualizările din lumea virtuală).
2.se transformă în sportivi – la primele ore ale dimineții cât și seara ai impresia că ești la maraton. Dar poate chiar suntem? E posibil chiar să ne grăbim să devenim mai buni, mai romantici, mai sănătoși…
Poate că unii oameni chiar sunt supuși unei alchimii. Eu la sigur sunt. Am în minte o groază calități ce vreau să le dezvolt și scopuri ce vreau să le realizez (dacă mi-ar mai da și timpul un pic de timp). Poate că mă epuizez enorm cu propriile gânduri pentru că trec prin această alchimie a primăverii, și toate simțurile par să ia viață. Și uite, iar fac asta… Gata! Mă retrag să mă odihnesc și să pun țara la cale, că doar e primăvară!
Ne vedem curând!
