Conecteaza-te cu noi

Actualitate

DESPRE CULTURA DE AZI: FLOREA MIU – ÎNSINGURAREA ÎN SINGURĂTATE

Publicat

pe

,, E considerat poetul cel mai pur, poetul cu cel mai frumos surâs din Cetatea Băniei. Un politician nătâng l-a exilat, acum un deceniu, (între timp a mai trecut unu, de când a fost exilat, şi vreo trei de când ne cunoaştem), pe un salariu de florar, la ,,Ramuri”. Acolo stă şi trudeşte, suferind pentru noi toţi, în faţa colii de scris, Florea Miu. E un solitar, un poet în afara clasamentelor, în afara găştilor literare, în afara taberelor politice. Mai mult ca sigur, nu-l cunoaşte prefectul, nu se sună cu Dan Diaconescu, nu se întâlneşte cu Adrian Mititelu, nu se bate pe umăr cu şeful Poliţiei Rutiere, nu se tutuieşte cu directorul de la Finanţe. E un anonim, un neajutorat în viaţa de toate zilele, însă un învingător, un nemuritor în paginile dicţionarelor şi istoriilor literare. Îşi îneacă, uneori, amarul în vin, acolo unde Omar Khayyam găsea, încă din străvechime, alinare, înţelepciune, înflăcărare. Aceasta e Craiova cea adevărată, Craiova lui Florea Miu şi a lui Gabriel Chifu, nu Craiova interlopilor, a securiştilor, a miliardarilor de carton, a politicienilor de mucava. Florea Miu e un clasic în viaţă, <<un mare poet pentru ceasurile grele ale conştiinţei>>, pentru vremurile grele ale naţiei.” Constantin Preda, „Expresul de Sud”, 12 noiembrie 2008, Craiova.

Poet al tăcerilor muzicale dar şi al cântecului care, cum zicea Eichendorff, locuieşte în lucrurile simple, Florea Miu interoghează cu originalitate rosturile lumii dintotdeauna şi de acum: ,,Din arderea limpezimii/ se nasc întrebările.” Dan Cristea în vol. „Vieţile apocrife”de Fl. Miu, 1999.

MIU, Florea (27.XI.1951, Vedea, j. Teleorman), fiul natural al Elenei Miu, crescut de bunicii din partea mamei, Grigore şi Nicula Miu, agricultori. Urmează liceul în oraşul Roşiorii de Vede (1966-1970), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1971-1975), specialitatea română-latină. După absolvirea facultăţii, funcţionează ca profesor la Păuneşti-Vrancea, până în 1977, când se stabileşte în Craiova, continuându-şi activitatea în învăţământ ca profesor-educator, până în 1980. La recomandarea lui Marin Sorescu este numit redactor la publicaţia militară „La datorie” (1980-1982), apoi la Ed. „Scrisul Românesc” (1982-1991). Din 1991 lucrează în presa cotidiană, mai întâi la „Cuvântul Libertăţii” (1991-1995), apoi ca secretar general de redacţie şi şef de departament la „Gazeta de Sud” (1995-1997). Între 1997-2002 este şeful Serviciului Imagine, Protocol, Relaţii Internaţionale la Primăria Craiova şi redactor şef al publicaţiei săptămânale „Curierul Primăriei”, editând lucrări de referinţă dedicate Băniei („Monumentele Craiovei”, „Grădinile şi parcurile Craiovei”, „Bisericile Craiovei” etc). Din 2002 este redactor, apoi redactor şef adjunct, la revista „Ramuri”, până în 2013. A debutat cu versuri în „Teleormanul literar” (1969) şi editorial cu volumul de poezie Jocuri în piatră (1972 sub girul lui Mircea Ciobanu). A publicat versuri, articole, eseuri şi interviuri în: Ramuri, Luceafărul, România literară, Orizont, Transilvania, SLAST, Argeş, Viaţa militară, Caligraf, Scrisul Românesc, Teleormanul, Cuvântul Libertăţii, Meandre, Ex Ponto ş.a.

«Încă din primele volume, Jocuri în piatră (1972) şi Rostire în gând (1974), M. se afirmă ca un „neotradiţionalist modern”, un „spirit frământat”, remarcându-se printr-o „lirică gravă, reflexivă”. „Încordarea existenţială, rostită cu multă vigoare, dobândeşte în elegiile lui accente de mare dramatism”, apreciază Mircea Scarlat, care consideră că M. „este un foarte modern creator de metafore”, „un ermetic insolit, deşi foloseşte, paradoxal, un limbaj poetic frapant prin simplitate, dezvoltând în acest sens una din liniile majore ale liricii interbelice”. Cu Numele oglinzii (1978) şi Lanul de grâu (1987), poetul îşi schimbă registrul liric, punând accent pe dimensiunea interioară, abisală, a fiinţei („Teribil adăpost mai este şi fiinţa; / de dimineaţa până seara tot umblu / şi nu-i dau de capăt”). Lumina, cuvintele, amintirile, ca repere ale aderenţei la interioritate, sunt prezentate, în Negru de fum (2003), ca fiind atinse de un paralizant regim glacial, creând o teribilă senzaţie de înstrăinare, ca într-o mică piesă de rezistenţă, intitulată Frig. Viziunea poetică sporeşte în relevanţă, impasul existenţial creşte cu fiecare nou volum de versuri începând cu Vieţile apocrife. (1999). Implicarea autoreferenţialităţii conferă liricii sale intensitate şi perspectivă superioară. Poezia nu-i mai oferă poetului decât „pereţi de apă şi sare”, un „adăpost de cretă”, care, cum spune acesta, „în loc să mă apere, se sfărâmă”. Pierderea, rătăcirea, calea blocată, alienarea, neputinţa de a se mai fixa într-un contur intim şi asigurant furnizează nucleele poetice de bază ale unui discurs trist şi obosit, sfâşiat de dileme, în care se resimte suflul eseninian (vz. Dan Cristea). Spirit solitar, indiferent la mode şi experimente literare, cu un ascuţit simţ al crepuscularităţii („Nu sunt la modă – nici nu vreau să fiu! / (deja în mine s-a făcut târziu)”), M. se regăseşte, inspirat, în descendenţă soresciană: „M-am pierdut de mine / şi drumurile au luat-o razna. / Nimic nu mai seamănă cu nimic / deşi toate sunt ca şi înainte … /(…)/ s-a deplasat ceva în desenul acesta, / nu mă mai pot fixa în propriul meu contur, / cineva a tulburat linia sentimentelor, / altcineva a schimbat firul memoriei /(…) / Acum stau în desenul altcuiva / şi nu mi se mai potrivesc liniile” (Desen mişcat). În Partea cealaltă. Somnul şi cuvintele (2004) poetul conturează o metafizică a incertitudinii, cu o simbolistică stranie, de o expresivitate aparte.

Volumele de publicistică (Semne–1983; Cuvinte şi spaţiu–2001) reflectă fie marginaliile actului creator, fie propensiunea spre dialog cu maeştrii (Ion D. Sîrbu, Marin Sorescu) sau cu unii confraţi ai scrisului. (Stan V. Cristea).»

SCRIERI: Jocuri în piatră, Bucureşti, 1972; Rostire în gând, Bucureşti, 1974; Numele oglinzii, Bucureşti, 1978; Semne (eseuri), Craiova, 1983; Lanul de grâu, Bucureşti, 1987; Memorie, Bucureşti, 1989; Pasărea de sidef, Cluj-Napoca, 1990; Urme de fluturi, Craiova, 1993; Grădina Soarelui (versuri pentru copii), Craiova, 1995; Vieţile apocrife, Craiova, 1999; Cuvinte şi spaţiu (interviuri), Craiova, 2001; Negru de fum, Craiova, 2003; Partea cealaltă. Somnul şi cuvintele, Craiova, 2004; Muzeul cu nemărginiri, Craiova, 2006; Cerul din lacrimă, Craiova, 2009; Secunda şi templul, Craiova, 2011; Cum se vede sufletul (antologie), în colecţia OPERA OMNIA. Poezie contemporană, Iaşi 2012.

Repere critice (selectiv): Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, 1977; Aureliu Goci, Florea Miu: „Jocuri în piatră”, România literară, 1972; Aureliu Goci, Florea Miu: „Semne”, Ramuri,1984; Fănuş Băileşteanu, O rostire în numele oglinzii, Ramuri,1986; Constantin M. Popa, Clasici şi contemporani, Craiova, 1987; Alexandru Horia, Registru liric, Luceafărul, 1987; Marin Beşteliu, Reflexivitate discretă, Ramuri,1987; Valentin F. Mihăescu, Florea Miu: „Lanul de grâu”, Luceafărul,1987; Ovidiu Ghidirmic, Profiluri literare, Luceafărul,1988; Gabriel Rusu, Nostalgia ca interogaţie, SLAST,1989; Constantin M. Popa, Noaptea lui Vincent, Craiova, 1998; Gabriel Coşoveanu, În fum, aşteptând inevitabilul, Ziua literară, 2004; Ana Dobre, Un poet discret şi distins, Saeculum, 2004; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, vol. 3 (M-Q), Bucureşti, 2001; Florea Firan, Profiluri şi structuri literare, vol. II, Craiova, 2004; Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. IV (L-Q), Bucureşti, 2005; Geo Vasile, Gravitate cantabilă, România literară, 2006; Dan Cristea, Florea Miu: Negru de fum, Ramuri, nr. 2-3 (1052 – 1053), febr.-mart. 2004; O carte în dezbatere: „Vieţile apocrife” de Florea Miu (Ioan Lascu: Încarcerat în existenţă; Bucur Demetrian: Ingenuitatea cuvintelor), Ramuri, 2000; Mircea Moisa, De la „jocuri în piatră” la „negru de fum”, Poesis, XV, 2004; Ioan Lascu, Seninătatea îndurerată şi coborârea ceţii, Supl. literar-artistic al „Tineretului liber”, 1991; Paul Aretzu, Un trăitor al poeziei, Ramuri, nr. 12, 2006; Ştefan Văduţescu, Florea Miu: Lacrima ce luminează şi doare, Mozaicul, nr. 8, 2010; O carte în dezbatere: „Cerul din lacrimă” de Florea Miu (Paul Aretzu: Existenţa reloaded; Bucur Demetrian: Căderea în cer), Ramuri, nr. 3, 2010.

Premii: Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova pentru volumul de eseuri „Semne” (1982); Premii ale Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România pentru volumele de versuri „Pasărea de sidef” (1990), „Vieţile apocrife” (1999), „Partea cealaltă. Somnul şi cuvintele” (2004), „Cerul din lacrimă” (2009); Premiul de poezie al Festivalului naţional de literatură „Sensul iubirii”, ediţia a XII-a Drobeta-Turnu Severin, 2007, pentru vol. „Muzeul cu nemărginiri”; Premiul „George Ţărnea” pentru poezie, pentru vol. „Cerul din lacrimă”, Râmnicu-Vâlcea, 2010; Premiul „Eminescu” pentru poezie al Festivalului internaţional de literatură «Mihai Eminescu», ediţia a XXI-a, Băile Herculane, 2012; Premiul «Marin Sorescu» pentru întreaga activitate literar-artistică (sub egida Academiei Române), Craiova, 2012.

Continue Reading