A bãtut ceasul pentru ultima oarã în aceastã zi. Miezul de noapte însã nu mã sperie nici pe mine și nici pe necunoscuții a cãror geamuri încã sunt ca niște faruri pe partea cealaltã de drum. Ei nu mã cunosc și nici eu nu îi știu, dar ne comunicãm. Îmi comunicã tânãrul de la balcon cu țigara aprinsã pe care o savurează încet, fum după fum. El e îngândurat, eu obosită. Prin fereastra deschisă îmi poartă vântul bucăți din cearta unui cuplu. Îmi sună melodios durerea altora, a mea însă e seacă. Eu nu știu… nu știu cum se face cã întunericul acesta cade cu nemiluita la fiecare 24 de ore.
Iar pentru că liniștea lui nu face decât să mă inspire, sau poate să mă tachineze – cad pe gânduri.
Mă gândesc că a mai trecut un ”1 iunie” în care toți părinții își petrec timpul cu copiii lor și mi se pare tristă situația. E tristă pentru că asta e ziua când pentru câteva ore copiii se simt copii și li se permite pe deplin să facă ghidușii, li se și organizează distracții pe măsură, iar părinții sărbătoresc alături de ei. Aș vrea să sărbătorească în fiecare zi. Mi se pare trist pentru că nu înțeleg de ce trebuie să fie o zi în an pentru asta. Daca n-aș ajunge să mai trăiesc până la ziua copilului…? E hai, nu zic că acum nu merg pe extreme și îmi imaginez tot atâtea scenarii câte stele văd pe cer la ora asta, dar chiar îmi doresc pentru toți copiii, fiecare zi să fie o sărbătoare. Nu oare asta le inspiră vise și speranțe? Puterea în ziua de mâine vine din optimism, iar optimismul sigur nu îl înțelegi stând la ungher. Evident gândul meu a fost dus până la copiii care nu (mai) au părinți. Oftez adânc căci în mâinile lor e puterea sau eșecul. Să te autoeduci, să te susții moral…
Și-acum mi-am amintit un pic de copilăria mea: de pâinea cu unt tăvălită prin zahăr, de frunzele (unități monetare cu valoarea adaptată după dimensiune) și de copacii desfrunziți; nu pot să uit de încercarea de a construi căsuțe în copaci, care mai degrabă semănau a cearșafuri luate de vânt; cum aș putea să nu îmi amintesc de botezul pisicilor (și aici un sincer mulțumesc bunicii care ne cocea colaci pentru sărbătoare); de Bim – ureche albă, câinele meu îngropat domnește conform tradiției și de pomenile date rudelor în cinstea lui… și de câte și mai câte îmi tot amintesc. Doamne, câte făceam și tot nu ne mai săturam de năzdrăvănii. Cum ne veneau în minte atâtea idei, de nu ne plictiseam nici de frunze nici de pământ? Eeeh, uite despre asta vorbeam: mintea de copil. Și-acum creștem văzându-ne cu ochii. Aș sta să povestesc cuiva toate câte le făceam. Să mă sufoc povestind, că tot aș face-o cu drag. Și mă amuz rău acum când văd dintr-o parte situațiile din copilărie… Ce ne mai citeau părinții ca pe cărți deschise, și cât ne străduiam să facem minciunile mai gogonate. Nu țin minte dacă mâncam… Nu aveam timp de mâncare. De obicei ajungeam seara însetați și obosiți și mâncarea nu mai prindea bine. Știu că îmi plăceau roșiile cu brânză puse pe miezul pâinii calde, abia scoasă din cuptor, cu coaja fărâmițându-se în mână. Arome de milioane! Și-au trecut acei câțiva ani atât de repede, lăsându-ne o viață să ne amintim și să tânjim după plăcerile nevinovate din copilărie.
Știi ce e ciudat? Că eu m-am născut într-un secol și voi fi captivă altuia. Eu fac parte din una din acele generații de trecere. Copilăria mea nu a avut nevoie de calculatoare și telefoane, noi ne găseam strigându-ne la geam sau bătând la ușă cu al nostru veșnic „Tanti Valea, Lenuța este acasă?” (și sprâncenele ridicate în speranța de a primi un răspuns afirmativ). Noi nu știam de Gucci, dar ne bucuram regește de noile achiziții vestimentare, sau de Hollywood, dar aveam conceptul nostru de vedete și artiști, iar când am mai crescut mă imaginam în locul Andreei Marin, la ”Surprize, surprize„ eu fiind în locul ”zânei”. Aveam aspirații mari. Încă le am. Mă uit adesea în urmă nu pentru a mă lăsa purtată de val ci pentru a înțelege cât mi-a fost de bine, cât sunt de norocoasă.
Mă uit la semenii mei – suntem toți mari, urcați și răsturnați un pic de grijile vieții. Realitatea de azi e visul de altădată. Suntem generația în blugi și ghete. Generația tehnologiilor și a degetelor rapide, și nu pe clape de pian, ci pe ecrane senzoriale. N-am idee cum s-a schimbat lumea atât de repede. Ciudat e că am schimbat ce era mai bun. Modelele promovate de mass-media sunt departe de oamenii cu cei șapte ani de acasă. Ne plac faptele concrete și vrem schimbări, dar încă alegem să privim oamenii care nu fac decât să pălăvrăgească și să se dea cu părerea. Suntem generația paradox. Am ajuns să comunicăm dincolo de așteptările noastre, să ne înțelegem și să ne respectăm într-un alt mod, mult mai intim, și totuși alegem să ne tratăm cu piese a căror texte fie se repetă de zece ori în cele 3 minute, fie înjură și discriminează, sau tratează într-o manieră degradantă diverse subiecte; sau cu cărți noi de buzunar ce nu necesită prea multe resurse informaționale, prea multă creativitate, doar o scenă mai sexuală, o linie de subiect și punct. E paradoxal pentru ca am evoluat atât de mult și totuși ne punem niște standarde atât de joase. Meh… poate eu vreau prea mult, da' nu poți să negi că suntem generația cărora le place să trăiască din plin, să aibă totul la momentul respectiv, majoritatea dorindu-și o viață scumpă (bani, faimă, lux), dar cea mai mare parte încă nu fac nimic, așteptând norocul ca la loterie, și, straniu, le convine. E ciudat că la nivelul evoluției tehnologice la care s-a ajuns, noi nu am învățat că tehnologia trebuie să ne vină în ajutor, nu să înlocuiască sau, mai mult, să țină locul unui om. De ce îndurăm prostia dar nu o taxăm?
Citisem cartea lui Ben Carson ”Gândește cutezător” și m-am regăsit în câteva din paragrafe. În unul din ele autorul se întreba de ce încurajăm copiii să se uite la personalitățile din showbiz, să aspire la viața lor, să arate ca ele, să se bazeze că o să apuce faima, pe o muchie de talent, într-o bună zi? Și avea dreptate. De ce nu orientăm tinerii în a fi competitivi la învățătură? De ce se mediatizează mai mult vedetele artelor și nu cele a lumii cunoștințelor?
Când eram mică îmi doream să fiu ”cântăreață”, apoi îmi doream nespus să fiu un geniu, să fiu copilul care le știe pe toate (sau cel puțin aproape pe toate), dar nu am încheiat a fi unul. Totuși am participat din totdeauna la numeroase activități, îmi plăcea să mă știu ocupată. Firea mea emotivă însă, i-a pus pe toți la îndoială și adolescentă fiind, mi s-a zis de multe ori că nu e capul meu de științe exacte, de obiecte ca fizica, matematica dar ciudat a fost că mi s-a dat ca și uns pe pâine chimia. De multe ori am învățat pentru că trebuia sau pentru că mi-ar fi fost rușine dacă nu aș fi știut. De multe ori am tocit cărțile. Mi-a fost din totdeauna rușine pentru prostia mea, indiferent că e din neștiință sau ignoranță. Nu regret că am învățat, pentru că, chiar și toceala mea de cărți mă ajută în prezent să analizez și să fac conexiunea dintre lucruri, în anumite situații. Îmi dau seama care a fost schimbarea în decursul anilor: fata visătoare care se vedea vedetă (un fel de Celine Dion) a vrut mai mult decât un microfon și faimă, a vrut să schimbe atât prin talent cât și prin gânduri, doar că mintea antrenată i-ar fi deschis mult mai multe oportunități.
Și uite-mă că astăzi îmi doresc să creștem în materii fine. Să-mi doresc să-mi fie frică că voi fi ”atacată” de mintea unuia mai deștept în stradă și nu de un huligan ce vrea să mă fure. Amuzant, nu? Dar e mult mai ușor și rapid să aplici forța, cartea cere dedicație. Sincer, eu nu sper să fiu ca alții, cum nu îmi doresc alții să-și dorească să fie ca mine… vreau doar toți să devenim cea mai bună variantă a noastră.
Noaptea asta încă mă poartă pe valul speranțelor. Îmi îngădui să iert, să mă supăr, să analizez. Uite că intră aerul rece pe fereastră și să știi, îmi amintește de ora târzie la care scriu. Nu neg că încă mă gândesc cum ar fi ca toate paradoxurile astea să fie anihilate, dar nu pot impune nimănui ceea ce cred. Unora le place așteptarea, alții am învățat cum e să muncim ca să obținem ceva, altora li s-a dat… Nu e pâinea aceeași pentru toți!
Eu rămân a face parte din generația paradox- generație cu atâta putere, atâtea resurse, atâtea capacități de dezvoltare dar accesorizați cu ignoranță.
Și iar se lasă noaptea…
Rima Jalbă
