Romeo Tiberiade este liderul etniei rome din municipiul Craiova, județul Dolj, precum și al romilor din sud-vestul Olteniei. Mereu implicat în programe care vizează educația, se poate lăuda, pe bună dreptate, cu o frumoasă familie: șase copii și șase nepoți. Două dintre fetele sale, gemene, sunt absolvente de prestigioase licee din Craiova și în prezent, studente. Romeo Tiberiade este și consilier personal al Primarului Municipiului Craiova, pe probleme de romi. Ar putea părea, la prima vedere, un om împlinit. Cu toate acestea, o parte a familiei sale trăiește în străinătate. Și nu oriunde, ci la mare distanță. Peste ocean, în Statele Unite ale Americii.
Reporter (Rep): Pentru început, spuneți-ne, cum vedeți dumneavoastră viața etniei rome în municipiul Craiova, în vara anului 2017?
Romeo Tiberiade (R.T.): Aparent, ar trebui să fie o viață normală. Ca la toți oamenii, deoarece toți suntem egali în fața lui Dumnezeu și în fața legilor României. Cu bune și cu mai puțin bune. Cu lupta mea, de integrare socială a romilor prin educație, prin depășirea propriilor mentalități, prin alinierea noastră la ceea ce înseamnă România momentului, țară membră a NATO și a Uniunii Europene. Dar, din păcate, lucrurile nu stau chiar așa. Încă suntem puși la zid, în ciuda programelor guvernamentale, non-guvernamentale și europene, care vizează integrarea socială a etniei rome. Asistăm la o problemă a romilor? Consider că este un cerc… vicios. Nu numai noi creăm unele probleme în societate, ci și societatea, uneori, ne întâmpină cu ostilitate, ca să nu folosesc termenul de rasism.
Rep: Concret, domnule Tiberiade?
R.T.: Trebuie să recunoaștem faptul că începând cu anul 2012, în zonele locuite de romi s-au realizat foarte multe lucruri bune. Asfaltări de artere rutiere și pietonale, pietruiri de alei, canalizare, apă curentă, racordare la rețeaua electrică, eliberarea de buletine de identitate. Cu toate acestea, în frumosul nostru municipiu, Capitală a provinciei istorice Oltenia, se manifestă și unele fenomene mai puțin plăcute. Mediul privat ne privește cu repulsie. Mă refer la unele localuri și locuri publice: baruri, restaurante, cluburi, piscine. Ei bine, în unele din aceste locuri, cetățenii romi – țiganii, mai direct – nu au acces. Chiar mie personal mi s-a întâmplat și mi se întâmplă. Mie, copiilor mei, apropiaților mei. Sunt de acord cu politica fiecărui local de a-și selecta clientela. Sunt perfect de acord cu păstrarea climatului de liniște și ordine publică. Cei recalcitranți, indiferent de apartenența etnică, să fie dați de o parte. Dar, daca ești îmbrăcat curat și te comporți civilizat și vrei să bei o cafea cu soția sau cu un prieten, de ce să te dea afară din bar? Doar pentru că ai alta culoare a pielii? Dacă, spre exemplu, vin într-un club câțiva cetățeni din India sau Pakistan? Sunt dați afară – cetățeni străini fiind – doar pentru că seamănă cu țiganii? Că, până să își prezinte pașaportul, deja și-au creat o impresie negativă despre România. Am fost acum două luni la un bar, cu un student din India. Cu pielea mai închisă la culoare decât mine. Nu am fost primiți. Între timp, acel student a absolvit facultatea. Stau și mă întreb, oare ce o povesti el acasă, despre cum a fost tratat în România? Am un prieten, englez, expert în asistență socială. Când are ocazia, mă vizitează la Craiova. La fel, nu am fost primit cu el în câteva localuri, pentru că acel domn, cetățean englez, poartă plete și pălărie! Am foarte multe sesizări de gen, de tratamente preferențiale în localuri publice, la audiențele pe care le țin săptămânal la Primăria Municipiului Craiova. Și spun încă o dată, este vorba de mediul privat, autoritățile publice locale nu au absolut nicio vină.
Rep: Știindu-vă un luptător pentru drepturile omului, relatați-ne, totuși, familia dumneavoastră a avut de suferit?
R.T.: Din păcate, da. Și nu spun asta, doar pentru că este vorba de familia mea, deși familia este sacră pentru orice om, din orice etnie din lume. Avem chiar o întâmplare, care a marcat destinul întregii familii, se pare că pentru totdeauna. Sunt mari probleme cu sistemul de învățământ. Copiii romi, la clasele de până în gimnaziu, sunt pur și simplu evitați, nu le este permis accesul la școli bune, unde majoritari sunt elevii români. Chiar dacă un copil rom are o familie la locul ei, cu părinți care muncesc cinstit, se spală, se îmbracă frumos și doresc să asigure copilului lor o bună educație, de fiecare dată vin motivații hilare: nu mai sunt locuri, veniți la primăvară, ba veniți la toamnă, deja sunt prea mulți elevi într-o clasă, nu locuiți în zona arondată, ce dacă aveți mutație, că școala are un regim special și nu se poate. Chiar eu m-am confruntat cu asemenea probleme când a venit vremea să îmi duc la școală copiii.
Rep: Cu toate acestea, o parte dintre copiii dumneavoastră sunt în America…
R.T.: Da. Și nu vă imaginați ce înseamnă să nu fi lângă nepoții tăi, să nu îi poți vedea decât pe internet sau pe apelurile telefonice video. Să nu îi vezi cum cresc în curtea ta, în casa ta, deși eu, bunicul lor, lupt pentru drepturile copiilor. Pot să spun doar că de peste ocean aud un lătrat de câine ucis cu bestialitate, doar pentru că era al unui copil de etnie romă.
Rep: Nu înțeleg, domnule Tiberiade, ce înseamnă această sintagmă, cu câinele care latră de peste ocean?
R.T.: Pai, așa este. Numai că este vorba de spiritul unui câine, care l-a determinat pe fiul meu, Ahmed, să plece definitiv în Statele Unite ale Americii. Și acolo nu merge cu alba-neagra, ca prin Europa. În America, ori ești serios și muncești legal, ori ești expulzat pe loc. Iată despre ce este vorba – și vă mărturisesc faptul că spun această poveste cu nespusă durere în suflet. Fiul meu, când a venit vremea să fie la liceu, mereu era pus în ultima bancă, pentru că era țigan. Copilul nu făcea nimic rău. O parte din profesori, însă, mereu îl jigneau, îl batjocoreau, îl umileau. Eu îl vedeam mereu trist, acasă. Am aflat, apoi, că nu mai mergea la şcoală. Culmea, băiatul meu, eu care lupt din răsputeri împotriva flagelului denumit abandonul şcolar. Îl duceam dimineaţa la poarta liceului. El, după plecarea mea, nu mai avea curaj să intre în localul şcolii. Stătea undeva, în curte, ascuns, ruşinat, cu lacrimi în ochi. Şi vă repet, era destul de mare, la liceu. Avea o formă de depresie. Am discutat cu directoarea liceului, doamna Corina Prica. Mi-a retezat-o scurt, că ce vreau, să se ţină după el şi după fiecare elev?
Într-o zi, băiatul meu, iubitor de animale, se plimba în parc, în lesă cu căţeluşul lui. În Parcul Nicolae Romanescu. Erau foarte mulţi oameni care îşi plimbau câinii acolo, în acea zi. I-a ieşit în cale o gaşcă de adolescenţi români. Printre ei, foşti colegi de-ai săi, de liceu. Şi au început: huo, ţiganul, ia uite la el cine se crede, cu câine în lesă. Şi l-au înjurat în toate felurile, l-au îmbrâncit, l-au lovit. Au tăbărât cu nişte bâte pe bietul căţel, care a fost ucis cu o brutalitate ieşită din comun. Doar pentru că era un biet căţel, al unui copil de etnie romă. Da, cu vreo zece ani în urmă se întâmpla aşa ceva. Seara, acasă, doliu în familie, pentru că acel căţel era bucuria întregii familii. Copilul a venit plângând, cu căţelul în braţe, din parc şi până acasă. Eu mereu mi-am învăţat copiii să nu reacţioneze cu violenţă, să nu caute răzbunarea. Dar Ahmed al meu a reacţionat. A dispărut de acasă şi într-o zi m-am pomenit cu un telefon. Era el, mă suna din America. A ales calea exilului, pentru că îşi doreşte pentru copiii săi o societate liberă, unde indiferent de etnie, dacă eşti la locul tău nu ai nicio problemă, iar societatea te respectă. Gândiţi-vă, un copil de ţigan, acum cetăţean al Statelor Unite ale Americii. Căsătorit, cu copii, cu serviciu, cu casă. Trăind şi muncind alături de toate neamurile care sunt în America. Irlandezi, indieni, mexicani, germani, ruşi, români, asiatici, autohtoni.
Moartea căţelului a însemnat pentru băiatul meu calea exilului. Da, nu mă feresc de acest cuvânt. Exilul băiatului meu, pentru dreptul la libertate al nepoţilor mei. Am început să plâng, nu îmi venea să cred. Mi-a replicat, plângând şi el, că a ales să meargă într-o țară unde drepturile şi libertăţile sunt pe deplin respectate, indiferent de etnia din care faci parte. Şi pentru dreptul la învăţătură al copiilor săi. Îmi venea să urlu de durere, nu mai eram om. Pentru că atunci mi-am dat seama că pentru copilul meu nu am putut să fac nimic. Nu l-am putut proteja, nu i-am putut alina durerile sufleteşti, nu i-am putut oferi o libertate şi respectarea unor drepturi, cu toată implicarea mea socială şi unele funcţii pe care le deţin. Şi Ahmed mi-a spus că îşi doreşte pentru copiii săi o libertate pe care el în România nu a avut-o. Şi vă repet, munceşte cinstit şi legal, perfect integrat în societatea americană.
Rep: Dumneavoastră de ce nu aţi plecat în afara granițelor țării?
R.T.: Am fost şi eu plecat, demult. Dar mi-am dat seama că tot în România este locul meu. Aici copiii mei trebuie să facă şcoală. Să devină oameni aşezaţi la casele lor. Respectaţi în societate, pentru că au licee şi facultăţi. Am ales să rămân să lupt pentru integrarea socială a romilor. Să obţin dreptul, pentru copiii romi, să meargă la şcoli bune. Să fie priviţi pentru ceea ce au în cap şi după cum se comportă şi nu în funcţie de culoarea pielii. Am încredere în cei care conduc această ţară – câştigătorii majoritari ai alegerilor parlamentare. Cred în instituţiile noastre, în Primărie, în Consiliul Judeţean, în Prefectură. Asta mi-e calea. Deşi, uneori, gândindu-mă la nepoţeii mei din America, parcă aud şi eu scheunatul unui biet căţeluş, ucis de bâtele unor băieţi, care aveau ură pe un băiat ţigan.
