Am căștile în urechi, din diferite motive. Îmi sună muzică relaxantă, selectă, special pentru zile cu stări greoaie. Dacă e să mă concentrez mai bine îmi aud propria deglutiție. Fereastra e deschisă iar eu, aruncată în pat, învelită cu vreo două pături, una mai ghimpoasă ca alta, mă gândesc la toate și nimic. Se întâmplă să avem zile în care pur și simplu nu mai știm dacă ne dorim ceva, și izolați în metrul nostru pătrat, evităm totul, absolut totul pentru că… vezi tu, jurnalule, nu ne dorim să ne îngreunăm respirația cu încă un oftat. Ei și uite cum stau așa, trebuie să recunosc că mi-a luat ceva timp până am luat laptopul să mă apuc de tastat, pentru că după un pui de somn (foarte bine primit dupa 6 ore de facultate), invocat de starea asta a mea, se simte o lene pe care noi obișnuim să o cităm ca ”plictiseală”.
Dacă aș fi avut un motan, probabil după ce mi-ar fi îngroșat plapuma cu puf din blana lui, mi-ar fi zis ”Miorlau! Sclavo, mai dă-mi și mie de mâncare. Viața ta nu trebuie să influențeze masa mea!” Dar pentru că la mine până și stările sunt amorțite, nu l-aș vedea și nu l-aș auzi (doar dacă m-aș îneca cu vreun fir din blana lui). Ei și uite după ce mi-am imaginat prietenul meu, acum pot să trec mai departe la ce doream să zic, ceva ce mă frământă. Ceea ce voi scrie azi e un fel de gânduri selecte pentru cei ce-ar vrea să cântărească și să analizeze un pic, sau poate mai mult să își imagineze, dar nu în ultimul rând să învețe ceva. Cei însetați de bârfe mondene – fuga, ieși de aici că o să te plictisești rău!
Acum că m-am făcut clară trec la subiect:
Cum ar fi ca toți noi să zicem ceea ce gândim cu adevărat? Ha ha, interesant, nu?
Să luăm situația: Te trezești dimineața, după ce ai mers la baie, îți faci un ceai ca să te mai încălzești. Scoți pliculețul ce te îmbată cu aroma lui din cană, dai să guști ceaiul ”Aoleu, zici că are gust de detergent, dar am dat 12 lei pe el, trebuie să-l beau!”. Apoi te îmbraci voios sperând că nu ai fața suficient de boțită pentru a provoca daune în drum spre lucru sau facultate. La întâlnirea cu primul om sau poate al doilea, ți se trage o privire din cap până în picioare și stai să te întrebi ”De ce s-o fi holbat ăsta? Am uitat să îmi închei fermoarul de la blugi, sau fardul se vede prea urât?”, când de fapt celălalt poate a gândit ”Bine că asta e îmbrăcată mai gros ca mine, și n-are treabă cu moda cât timp îi e cald și bine”.
Ipotetic vorbind, ar putea fi posibil, pentru că sunt oameni direcți care nu te încălzesc cu ocolișurile. Practic însă, dacă e să fim toți sinceri, n-am avea îndrăzneala sau poate nu ne permite bunul simț să zicem verde în față fiecărui om. Totuși mă întreb despre sinceritatea asta în vorbire pentru că m-am confruntat de foarte multe ori cu „Ce gândește omul acesta? Ce este în spatele cuvintelor rostite?” Și nu doar eu! Noi toți încercăm să descifrăm codurile astea laolaltă cu expresiile faciale, gesturile, pentru că vrem ca lucrurile să facă sens. Mi se pare că undeva ne complicăm, că lăsăm mult prea mult loc pentru interpretare și nu putem fi simpli și direcți.
Nu neg că frumusețea constă în ansamblul de cuvinte, dar jocul acesta devine sufocant atunci când ele provoacă stări proaste, de altfel ca și starea mea. Acum nu cred nici că într-o conversație nu v-ați trezit blocați la o sintagmă încercând fie să o înțelegeți sau doar v-a provocat o stare de alarmă sau supărare, iar ca rezultat ați intrat fie în defensivă fie v-ați închis în sine. Așa suntem noi – sensibili și limbile noastre – incontrolabile (în cele mai multe situații). Imaginați-vă însă cât timp ne-ar salva în certuri sau în relațiile personale un pic de adresare directă, onestă și la temă fără prea multe filozofii. Nu zic că auziţi lucruri noi acum de la mine, nici pe departe. Cred că toţi ne gândim la chestiile astea uneori dar nu suficient de mult ca să schimbăm ceva.
Acum dacă e să mergem un pic peste realitatea interacțiunilor noastre comunicaționale, și să ne orientăm și spre lumea celor necuvântătoare, mi-e groază de ce comentarii ar face acestea în raport cu acțiunile noastre. Cioara de la geam cred că ar zice ”Ia uite, încă o sperietoare! Ah, asta e mobilă.”, peștele din acvariu ” Iar degetele astea grase… Termină să-mi mai zgudui casa cu loviturile astea în pereții mei. Dă și muzica mai încet căci basul mă scoate din apele mele, LA MOD DIRECT!”.
Dar, să revenim. Poate a ști ce gândesc alții nu e atât de fascinant și nici amuzant și poate chiar nu ne-ar ajuta cu prea multe, căci într-un final, tot auzim doar ce vrem noi… că doar în fiecare zi suntem luați de avalanșe de cuvinte, dar facem față fără îndoială la cele care ne merită atenția și efortul. Totuși imaginează-ți cum ar fi în loc de ”Nu am nimic, sunt bine” să vină sincer, gândul brut: ”Am avut una din cele mai proaste zile, dar nu pot să-ți vorbesc de ea pentru că iar mă vei învinovăți… nu am cum să fiu bine!” sau atunci când ți se spune ”Ah, ce tare!” să ți se rostească sincer dar pe un ton cald ”Sincer, nu mă prea fascinează, dar pentru că încerc să fiu drăguț sau încerc să par atent, voi spune – ce tare!”.
Dacă toți am spune ce avem în mințile noastre, s-ar putea să vă gândiți (pentru că eu mă duc la ideea asta) că ar fi un adevărat haos. Toți am deveni deprimați, frustrați, nu? Nope, a fi sincer și a spune ce gândești nu înseamnă a fi și răutăcios! Hai să o zic încă o dată, așa… ca pentru tipărire virtuală – A FI SINCER NU ÎNSEAMNĂ A FI ȘI RĂUTĂCIOS. De exemplu, mergând într-un hipermarket, și fiind lovit de foame, pleci să deguşti niște mezeluri, cașcaval și toate cele, iar la întrebarea ”Cam ce ați dori?” să răspunzi sincer ”Ceva să-mi prindă foamea acum, mi-e foame rău și aș vrea s-o amăgesc”. Practic, dacă nu am spune asta și am juca teatru, tot am fi serviți, totuși sunt situații când sinceritatea sau actul teatral sunt irelevante, pentru că într-un final obținem ce ne dorim, totuși noi alegem să blocăm exprimarea acestor gânduri.
Acum, că tot vă pasă de mine ca și mie de motanul meu imaginar, vă țin la curent că sunt tot pe pat, dar asta după ce am tot ros mânerul de la frigider, deschizându-l și închizându-l.
Continuăm. Dacă încă nu m-am făcut înțeleasă, mă întrebam până aici cum ar fi pur și simplu să nu filtrăm gândurile pentru a părea mai sofisticați, mai citeți, mai misterioși… și mai ales să nu fim închiși când suntem răniți?! Mă întrebam ce este în căpșoarele noastre și de ce depunem atâta efort să mascăm și să ne complicăm? Încercam de asemenea să îmi imaginez cum ar fi lumea, dacă toți am spune fără inhibiție ceea ce gândim, incluzând și animalele.
Faptul că încă mai întâlnesc situații în care nu înțeleg oamenii mă face să mă analizez pe mine din ce în ce mai mult, căutând cauze și motive pentru care ar exista barierele astea. Ei, cert e că de multe ori, lucrurile nu se prea leagă, și neînțelegerea nu vine doar pentru că eu eram pierdută în ce mi s-a zis, ci pentru că de multe ori mesajul îmi este transmis pentru a fi înțeles până undeva, lăsând loc de interpretare (sau mai bine zic ardere de creier și celule nervoase). Ce doream să atenționez este că uneori alegem cuvintele greșite pentru intențiile bune, sau rănim pe cineva pentru că îngreunăm sensul și esența gândurilor noastre care de fapt sunt simple. Uneori e suficient un scurt pe doi și un gram de vorbe din suflet. Mai lăsați ideile să vă curgă, un pic de sinceritate nu înseamnă cruzime, e un fel de îndrăzneală ce salvează timp.
Acestea fiind spuse, sper că nu v-am transmis o parte din calamburul meu și că rândurile astea au răpit câteva minute pentru reflecţie.. După ore de frământat gândurile, eu una mi-am mai tras niște concluzii, iar acum, fraților, să vedem cum fac față practicii!
