Curând, a venit vacanţa. A expirat şi abonamentul. La tren. Dar asta nu mă împiedică să nu mai merg cu deja bătrânul mijloc de transport. Da, cu trenul, că despre asta voi vorbi. Mai exact, despre naveta cu trenul. Povestea mea şi a trenului începe odată cu primul an de liceu, în clasa a IX-a. Mi-a fost greu atunci. Treptat, treptat m-am obişnuit. Acum, în ultima perioadă, merg cu trenul de bunăvoie. Sau silită din dorinţa de a mai vedea oameni noi. A început să îmi placă. 11 kilometri, atât am tot parcurs pe zi de-a lungul anilor. Asta este distanţa dintre Craiova şi Cârcea, de unde vin. Adunat, în toţi anii de liceu plus doi de facultate ar veni foarte mulţi kilometri.
Pe ger, ploaie sau căldură, în fiecare dimineaţă stăteam pe peronul neadăpostit şi aşteptam trenul. S-au făcut aproape 8 ani de când merg cu el. Aproape zilnic. Însă, vremea a trecut. Unii oameni au rămas aceeaşi care fac naveta spre serviciu, în oraş. La fel şi trenul şi a sa viteză. 35 de kilometri pe oră. Cu atât circulă poate circula trenul Regio, cel puţin pe această rută. Şi de parcă nu ar fi suficient, condiţiile sunt la fel. Scaune murdare, geamuri şi uşi care nu se închid sau care se blochează şi rişti să rămâi blocat în tren, sunt câteva dintre probleme.
În fiecare dimineaţă şi seară, peisajele îmi treceau prin faţa ochilor, casele rămâneau în urmă la fel ca şi amintirile zilelor de atunci. Vedeam neatenţie şi grabă, stres şi oboseală la navetişti. Bordei şi Banu Mărăcine sunt staţiile prin care trenul a trecut mereu. Şi eu cu el.
Cu trenul prin viaţă
Viaţa pe navetă e plină de evenimente. Nu e o rutină. Sunt prea multe întâmplări şi oameni ca să fie rutină. Evenimente ce îţi aduc zâmbetul pe buze, sau o pată de tristeţe. Cele triste, te fac să nu mai vrei să circuli cu trenul. Pe moment, dar apoi uiţi şi tot la el te întorci. Am stat în compartimente cu profesori, medici rezidenţi, studenţi, oameni simpli de la ţară, am ascultat poveştile lor din viaţă, necazurile şi bucuriile lor. Am râs cu ei, am râs, m-am întristat. Am văzut chipuri vesele şi plânse.
Seara, vedeam oameni obosiţi, care se trânteau de-a dreptul pe scaune cu sticlele de bere în mână şi pungile încă nedeschise de seminţe. Unii se mai cunosc între ei. Alţii, singuri, fie rezolvă rebusuri, fie privesc pe geam sau încearcă să aţipească. Odată plecat trenul, deschid şi berea. La fel şi punga de seminţe. Îi ajută să treacă timpul mai repede. Timpul trece greu când faci naveta. Noroc cu bârfa. Vrute şi nevrute se povestesc în tren. "CFR-ul nu mai face treaba cum trebuie", "statul nu mai are bani", "politicienii sunt nişte hoţi", "tinerii nu mai fac nimic cu facultăţile lor”. Cel mai frecvent auzeam discuţii despre veşnicele întârzieri. Asta, pentru ca de fiecare dată când întârziau dimineaţa la serviciu, vina era a trenurilor şi le crea altă problemă.
Singur, un bărbat pe la 30 de ani, stă şi mănâncă pufuleţi. ,,Nu ai cu cine să mănânci seminţe", spune venind un coleg de-al său. ,,De 2 lei luai aici seminţe. De 2 lei, iei 200 de seminţe", şi începe să râdă. Deschid punga şi încep să ronţăie seminţe. Încep şi o discuţie. Navetistul cu seminţele începe să vorbească despre rudele plecate în afară: ,,E în Grecia, se bronzează pe şira spinării". Aproape de scaunul lor se aşează un bătrânel ce începe să citească o trimitere de la medic. Apoi îşi sună copiii să îi anunţe în cât timp ajunge acasă. Trenul pleacă şi aţipeşte. De plictiseală.
Vagoane puţine, oameni mulţi
Trenul ce vine din Caracal sau Bucureşti are doar două vagoane. Prea puţine, pentru numărul călătorilor. Chinuiţi şi înghesuiţi din toate părţile, navetiştii se uită în stânga şi-n dreapta în compartimente după locuri. Plin de oameni, nu poţi să treci de la un capăt la altul al coridorului. Dacă îţi faci curaj şi vrei să treci trebuia să te fii născut slab, altfel nu ai şanse, sau să te sufoci pentru câteva secunde. Uneori mai reuşeam să mai găsesc un loc unde să stau jos, asta după ce trecea prima sau a doua staţie. Era ca şi cum nu aş mai fi stat.
Navetişti de liceu
Cu sau fără rucsac în spate, cu sau fără un caiet ţinut în mână şi un pix, da, aţi ghicit, sunt chiar ei, liceenii. Plini de cearcăne, urme lăsate de nopţile albe, sau de la trezitul prea devreme, îi vedeam pe coridorul trenului, unde se împingeau râzând din vreo glumă. Nici nu ajungeau bine în gară, că se şi gândeau în ce local să îşi petreacă primele ore de şcoală. În unele dimineţi, în colţul compartimentului, vreo fată mai repeta lecţia la română sau istorie şi deranjată de râsetele băieţilor de pe coridor îşi întorcea privirea spre geam.
Seara. Tot ei. De data aceasta cu telefonul în mână se plimbă grăbiţi prin tren, ascultă muzică şi se caută unii pe ceilalţi să-şi asculte unii altora poveştile de peste zi şi să mai bea o gură de bere. Trenul, nu mai e doar un mijloc de transport, ci şi locul unde stau să bea ceva sau să mai facă o glumă.
Controlorul este stăpânul pe tren. Când vine vremea să controleze biletele, deşi navetişti, mulţi întind 1 leu sau 2 depinzând de distanţă. Nu este un lucru tocmai bun, dar lipsa gărilor, de unde să îşi cumpere bilete, i-a împins pe mulţi să apeleze la acest "blat". Gara din Cârcea este locuită, de exemplu.
Naşul întreabă: ,,Dumneavoastră unde mergeţi? ,,Merg aici aproape" sau "Merg până la Coşoveni". Priveşte în ochii celui ce întinde banii, se fereşte să nu îl vadă cineva, dar îi ia repede. La distanţe mai mari, naşul acceptă mai greu banii, uneori taie bilet.
Naveta cu trenul e mai complexă. E plină. De poveşti. Şi de surprize. Am văzut şi văd oameni diferiţi mereu. Fiecare vine din sate diferite şi duce cu sine câte ceva. Bagajele lor te duc cu gândul la o călătorie continuă. De asta îmi place să circul cu trenul. Şi pentru că nu ai cum să te simţi singur. Chiar dacă eşti.
