Zeci de mii de copii sunt abandonaţi în spitale sau pe străzile din România. Dintre aceştia, cei mai afectaţi sunt copiii cu dizabilităţi. Ei sunt victime ale vieţii, dar şi ale nepăsării oamenilor şi autorităţilor. Văzuţi de un sistem întreg ca o povară, chiar şi de cei care le dau viaţă, micuţii acaparaţi de boli, sunt de fapt fiinţe, cu suflet şi minte, dar cu o capacitate emoţională mult mai mare. Suflete calde ce tânjesc după dragostea părinţilor, după mângâierea mamei, sunt priviţi cu dispreţ, ca şi cum nu ar fi demni să trăiască alături de noi. Din nefericire, fără a fi vinovaţi, fără să fie întrebaţi, fără a simţi sprijin din partea părinţilor ajung să fie singuri şi uitaţi într-un pătuţ de spital, pe peronul unei gări sau chiar la groapa de gunoi. De cele mai puţine ori părinţii îi acceptă şi sunt dispuşi să le ofere afecţiune şi sprijn în lupta cu boala, de aceea, neavând de ales rămân în grija centrelor de plasament.
"Un copil intră în sistem prin mai multe metode : poate să fie un copil abandonat în unitatea medicală la naştere sau dacă este adus de către familie, poate să fie adus după ce se constată abuzul asupra unui copil şi se impune scoaterea unui copil din acel mediu pentru a i se asigura securitate şi o îngrijire adecvată sau solicitări de plasament familial pentru copiii care nu au reprezentant legal, părinţii care sunt plecaţi la muncă, în străinătate şi atunci rămân în grija bunicilor sau rudelor de gradul IV", a spus Rodica Cîrceanu, şef serviciul abandon în cadrul DGASPC.
Potrivit datelor oficiale, în România sunt înregistraţi 70.647 de copii cu dizabilităţi. În judeţul Dolj există aproximativ 15.000 de persoane cu handicap, dintre care 2500 sunt copii. În aproximativ 50 de centre sunt găzduiți și ocrotiți copiii și persoanele adulte cu handicap.
Unul dintre centrele pentru copii cu dizabilităţi, este şi centrul "Prichindel|" pentru copii cu vârsta până în şase ani. Aici suntem primiţi de directoarea centrului, Irina Golgojan, care ne povesteşte cu mare drag despre cei în jur de 20 de copii ce se luptă în fiecare zi cu boala şi abandonul celor care ar fi trebuit să le fie părinţi. Păşim cu grijă prin camerele centrului fără a încerca să trezim micuţii. Într-una dintre camere un pui de om nu doarme şi se uită mirat prin jur, cerşind parcă o îmbrăţişare.
"Centrul de plasament pentru copilul preşcolar cu dizabilităţi Prichindel, este o componentă funcţională a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului(DGASPC) Dolj. Capacitatea maximă a centrului este de 30 de locuri, iar în prezent se află sub măsura de protecţie 20 de copii cu vârste cuprinse între trei luni şi patru ani. Un copil este admis în centru printr-o comisie de evaluare inițială unde se fac sesizările, se primesc sesizări și pe telefonul copilului 983 şi în cazuri de abandon la nivelul spitalelor prin intermediul asistentului social care ţine legătura cu DGASPC. Se face evaluarea iniţială însemnând: anchetă socială la domiciliu, solicitarea părerii poliţiei, primăriei de domiciliu a familiei, şi evaluarea stării de sănătate a copilului. Dacă se consideră că nu este posibilă reintegrarea în familia naturală, se instituie măsura plasamentului în regim de urgenţă în centrul de plasament Prichindel. Beneficiarii noştrii sunt copii cu probleme de sănătate, însemnând diverse handicapuri biologice, predomină foşti prematuri cu anumite afecţiuni pe parte neurologică cum ar fi sindromul Down, malformaţii cardiace, este o gamă destul de largă de afecţiuni ce avem noi acum în centru", a declarat Irina Golgojan, directorul centrului de plasament "Prichindel".
După ce copilul este abandonat şi lipsit de căldura familiei, acesta trece prin traumele sistemului, prin sute de investigaţii, întâlniri cu medici şi psihologi. Mulţi dintre aceşti micuţi pleacă în asistenţă maternală, dar numai un procent de zece la sută ajung din nou la familia natală.
"În momentul în care un copil este admis în centru şi noi la rândul nostru facem o evaluare complexă însemnând evaluare psihologică, evaluare medicală, investigaţii medicale ce se pot face la nivelul centrului şi investigaţii medicale interdisciplinare, control neurologic, control cardiologic la nevoie, orice, în funcţie de afecţiunea cu care vine copilul ne adresăm medicilor specialişti din sistemul de sănătate. Deasemenea stabilim conduita terapeutică necesară pentru recuperarea handicapurilor biologice, se stabileşte un regim de viaţă corespunzător. Încercăm să-l aducem cât mai aproape de mediul de tip familial. Ca evoluţie, de obicei după vârsta de şase luni se face o reexaminare, şi dacă evoluţia este bună se hotărăşte schimbarea plasamentului, deci, copiii nu stau pe timp în centru. Dacă evoluţia copilului în intervalul acesta de prime şase luni este bună, se intervine cu propunerea de schimbarea măsurii de plasament, însemnând plasament la asistent maternal sau reintegrare în familie. 90 la sută din copiii care au fost sub măsura de protecţie în centrul nostru sunt plecaţi în asistenţă maternală. Procentul de 10 este rezervat reintegrării în familie, cazurilor nefericite în care copiii se duc într-o lume mai bună, sau transferului copiilor cu evoluţie proastă cu handicap grav care împlinesc vârsta de ieşire din centrul nostru şi care sunt transferaţi la centrele de plasament din sistem pentru grupa mai mare de vârstă, însemnând 6-18 ani", a mai spus Irina Golgojan.
Lipsa resurselor duce la abandon
Abandonul nu ţine neapărat de clasa socială sau de educaţie. Cele mai multe abandonuri ţin de situaţia materială, deoarece bolile de care copiii suferă sunt foarte costisitoare. Sunt situaţii în care copiii pot ajunge în plasament, fără ca micuţii să vină în centru, pentru a susţine părinţii.
|"Părinţii copilaşilor sunt din toate categoriile sociale. Sunt părinţi care vin şi lasă copiii din cauza situaţiei materiale, pentru că sunt copii care necesită îngrijiri medicale destul de laborioase, care necesită transport către Bucureşti. Acum avem un caz, o fetiţă de trei ani şi jumătate care este internată la Institutul Oncologic din Bucureşti. Familia este din Bistreţ, ambii părinţi sunt cu HIV pozitiv, cu condiţii materiale spre zero şi nu au putut să stea cu copilul în spital pentru că mai au un copil acasă. Prin înţelegere cu familia, s-a recurs la metoda asta, plasament în centru, copilul nu a venit niciodată în centru, dar îi sprijinim cu medicamente, cu tot ce are nevoie copilul acesta", ne mai spune directoarea centrului de plasament.
La centrul "Prichindel" am dat şi peste micuţa Eliza. Fetiţa de un an şi jumătate, a reuşit să învingă handicapul biologic cu care a fost diagnosticată la naşterea prematură, iar acum a plecat în perioada de acomodare, în grija asistentului maternal. În următoarele trei luni, Eliza încearcă să se obişnuiască cu noii membri ai familiei, însă dacă nu se va adapta se va reîntoarce în centru.
"Pe perioada măsurii de plasament, care este o măsură temporară, nu este definitivă, în funcţie de finalitatea planului individualizat de protecţie, care are o integrare în mediu familial sau ca finalitate adopţia, după evaluări a măsurii de protecţie trimestrial copilul respectiv se poate întoarce în mediul familial (mama, tata sau rude de gradul IV), iar dacă nu se poate face reintegrarea, pentru că nu este vizitat de părinţi sau de alte rude, se propune procedura de adopţie internă", a declarat Rodica Cîrceanu.
Copii cu dizabilităţi sunt o parte din societate, şi dincolo de prejudecăţile celorlalţi, trebuie lăsaţi să trăiască alături de noi, să se integreze şi să aibă dreptul la educaţie pentru a deveni la fel ca noi.
