Statisticile (din 2013, că altele mai noi n-am), arată că, la ora actuală, peste 7 milioane de români sunt bolnavi de diverse boli, cei mai mulţi fiind diagnosticaţi cu hepatita B şi C, diabet, cancer, boli renale şi cardiovasculare, neurologice, psihice, dar şi microbiene (bolile pneumologice şi sexuale), ori virusale (mai nou covidul cu toate tulpinile sale), boli care nu pot fi, și nu vor fi nicicând eradicate. Previziunile Ministerului Sănătăţii (atunci când se mai ocupă şi de sănătatea populaţiei, nu doar de afaceri cu sănătatea populaţiei), sunt însă şi mai sumbre, reprezentanţii instituţiei anunţând o creştere cu mii de bolnavi de cancer, şi nu numai, anual. România deţine locul I în lume la mai multe boli, iar altele ne situează pe locul I în Europa în ceea ce priveşte mortalitatea, riscul de deces fiind de 3 ori mai mare decât media europeană. Deşi ne plângem de sărăcie, iar statisticile economice atestă acest lucru – a se vedea şi exodul masiv în lumea largă spre a scăpa de sărăcie -, mai bine de o treime dintre români sunt obezi. România se clasează în primele zece locuri în Europa privind numărul persoanelor cu această problemă. De-a lungul secolelor, patologia românilor s-a transformat în funcţie de contextul social, istoric şi economic, iar sărăcia a ridicat, dintotdeauna, mari probleme populaţiei, indiferent de perioada la care ne referim. Se pare că problemele de sănătate la români au început pe vremea lui Mihai Viteazul, poreclit „Mălai-Vodă”, când meiul a fost înlocuit cu porumbul adus din America, odată cu el apărând pelagra, boala popoarelor sărace. În prezent avem cea mai scăzută speranţă de viaţă în Europa. Durata de viaţă a unui român se învârteşte în jurul a 72-73 de ani, faţă de alte ţări unde este şi cu 10 ani mai mare. Trebuie să adăugăm la această perpetuare a bolilor la români şi cauza esenţială, după sărăcie, prostia, adică lipsa de educaţie generală şi medicală, dar şi economică şi socială, unde statistica ne aşează pe locuri umilitoare, dar reale.
Dar românii mai suferă şi de alte boli, bolile sufletului care sunt patimile, ele nefăcând parte din firea omului, ţinând, mai ales de suflet, un fel de întoarcere de la Dumnezeu înspre lumea sensibilă a unor tresăriri/trăiri, că altfel nu ştiu cum să le zic. Ele, aceste boli ale sufletului la români, ar fi iubirea de sine (egoismul, adică), lăcomia (aici e ca pe vremea lui Adam şi Eva), desfrânarea, iubirea de bani, şi lăcomia de avere (asta fiind rădăcina tuturor relelor). Ar mai fi mania, care distruge toate virtuţile, în primul rând dragostea, şi naşte o mulţime de alte păcate, tristeţea, laşitatea şi mândria, frica, inclusiv „frica de Dumnezeu”.
Analizând ce de boli are românul, mai că-ţi vine să zici că poporul român e bolnav rău de te miri că mai supraviețuieşte, şi că speranţa de viață e incredibil de mare pentru bolile care-l năpăstuiesc. Dar şi sistemul de sănătate din România e bolnav, şi sistemul de educație şi învăţământ e bolnav, şi sistemul politic, social şi economic e bolnav, aşa că românii îşi trăiesc viaţa ca pe-o boală, într-o nepăsare identitară evidentă, din moment ce-şi bazează existenţa pe orgoliu, care e o patimă, cum spuneam, uitând de chibzuinţă, că altă şansă n-au, pentru că, se observă oricând, la noi sunt bolnave multe instituţii vitale, şi sunt bolnavi, de una sau alta, mulţi conducători, nefiind curând şanse să se facă bine. Dar, cum zice Sofocle undeva, boala cea mai gravă este când se vrea vindecarea răului prin rău. Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar individul teatrul acestor slăbiciuni.
Aşa că, întorcându-mă la prezent, mi-e greu a mai vorbi azi despre stânga („cu stânga nici cruce nu poți să-ţi faci” – Ţuţea), ori despre dreapta care nu ştie/nu vrea să-şi facă cruce, ambele, stânga şi dreapta, ca sisteme politice şi sociale fiind compuse din oameni supuşi patimilor mai sus spuse. Despre „balamucul politic” la zi nu am azi decât să-l citez, din nou, pe Argetoianu care, după un lung sejur în Apus, zicea: „La înapoierea mea din Italia am găsit la Bucureşti o atmosferă de casă de nebuni, în care se înjurau oamenii unii pe alţii, de dimineaţa până seara. Şi dacă ar fi fost numai atât! Dar pe lângă nebuni mai erau şi pungaşi!”
