Era o după-amiază de iunie adumbrită de nori, deloc caldă, o miercuri cu oameni tineri umblînd prin centrul Craiovei în pantaloni evazaţi, mîngîindu-şi perciunii la modă, urcînd şi coborînd din autobuzele în care mirosea a benzină şi a ulei încins. Mai jos de Universitate, imediat după Femina, era locul numit „la chibiţi”. Acolo, în jurul unui chioşc albastru de ziare se adunau, după caz, zeci sau sute de oameni. Acolo sosea, cam pe la zece dimineaţa, cu primul tren din Bucureşti, ziarul Sportul, actuala Gazeta Sporturilor. Aşezaţi rînduiţi la coadă, oamenii îşi luau exemplarul şi-l deschideau febrili, căutînd cronica de la meciul oltenilor şi comentînd totul. Notele jucătorilor, raportul şuturilor, raportul de cornere, chiar şi calificativul de la Trofeul Petschowski.
Atunci, în acea după-amiază noroasă de 19 iunie 1974, n-au fost lîngă chiooşcul albastru de ziare nici zeci, nici sute de oameni. Au fost mii! Cu cîteva sute de aparate de radio portabile, din carcasele cărora răzbăteau vocile emisiunii Fotbal minut cu minut. Titlul se decidea între Craiova, 44 de puncte şi Dinamo, 42. Golaverajul oltenilor era superior cu 7 unităţi. Aşadar, ca să cîştige titlul, Dinamo trebuia să învingă acasă pe FC Argeş, situată pe la mijlocul clasamentului, cu 7 goluri, iar Craiova să piardă la Ploieşti în faţa deja retrogradatei Petrolul.
Transmisia radiofonică a început trist pentru olteni. Din “Ştefan cel Mare”, Ion Ghiţulescu anunţa gol după gol în poarta piteşteană. Nu mult timp după pauză, norma de 7 era îndeplinită, în faţa unui Argeş de-o pasivitate impecabilă. Lîngă Circul de Stat, 8.000 de oameni aşteptau în tribune, cu braţele încrucişate, să marcheze Petrolul. De la Ploieşti, Dan Voicilă transmitea că reduta olteană, intens asediată, rezistă şi iar rezistă. În apărare, locul titularului Victor (Fonfo) Niculescu, indisponibil, fusese luat de crudul Negrilă, care debuta în Divizia A la 19 ani. Boc şi deselnicu făceau minuni. La mijloc juca şi mai tînărul Ilie Balaci, care încă era minor, dar îmbrăcase deja tricoul echipei naţionale în martie, la Paris. Ei doi, Negrilă şi Balaci, aveau să fie punctele de trecere între echipa din 1974, numită melodios “Campioana unei mari iubiri” şi ceea ce avea să se cheme mai apoi “Craiova maxima”.
Vezi continuarea pe www.fcuniversitatea.ro
