Conecteaza-te cu noi

Actualitate

„Libertate!”

Publicat

pe

Sunt sătulă de restricțiile impuse de pandemia asta la fel ca toți cei care au ieșit în stradă. Poate nu la fel ca cei care și-au pierdut job-urile, care, din păcate, sunt mulți, și care au tot așteptat o mână de ajutor dar nu au primit-o.

Nici „libertatea” mea de dinainte nu mai este. Am adus pe lume copilul pe care îl așteptam de mai bine de 10 ani chiar la începutul pandemiei. Anul trecut, pe vremea asta, intrasem în cea mai cruntă depresie. Maternitățile se închideau pentru a deveni suport Covid. Era un haos de nedescris. Azi aflam că spitalul în care aș fi vrut să nasc rămâne deschis, mâine că se închide. Poimâine era tot deschis, pentru ca apoi să se vorbească iar de închidere. Și tot așa. Până la urmă a rămas județeanul, care a trebuit să preia toate gravidele din zonă. Mi-era teamă să nu ajung acolo și începusem să mă gândesc că poate voi fi nevoită să nasc acasă. Mi-era teamă pentru că multe femei care au născut acolo de-a lungul anilor au avut probleme. Fie au dezvoltat mastite, pentru că nu le-a explicat nimeni cum să alăpteze, fie au dezvoltat alte infecții. Au fost, ce-i drept, multe mame care au plecat sănătoase acasă. Însă mai toate spun că a trebuit să dea șpagă, nu doctorilor cât infirmierelor sau asistentelor, ori să cumpere tot ce ar fi trebuit pentru naștere și perioada de lehuzie. De la fire de sutură, la medicamente. Nu e vorba despre sume uriașe, însă nu mă pot vedea dând șpagă vreodată. Pe lângă toate astea, așa cum am spus, anul trecut, Spitalul Județean a trebuit să preia toate gravidele din zonă. Și dacă ar fi fost cel mai luxos spital din țară ar fi rămas o mare problemă: personalul medical. Ca număr. Oamenii erau aceiași și a trebuit să lucreze la foc continuu. „Sunt colegii mei, am încredere în ei. Sunt medici foarte buni și devotați, dar nici ei nu mai fac față”, îmi spunea unul dintre medicii care mi-a supravegheat sarcina. M-a îndreptat către privat. Din fericire, am avut prieteni care m-au ajutat să adun într-un timp scurt suma necesară pentru naștere. Cam aceiași bani pe care multe mămici spun că i-au cheltuit la stat pe șpăgi și medicamente. Nu eram pregătită, pentru că în spitalul de stat în care voiam să nasc, cea mai mare maternitate de la noi, și care se închisese, nu era nevoie de șpăgi. Cel puțin, persoanele apropiate care născuseră acolo nu au dat nici o șpagă.

Deși în suma plătită la privat era inclusă cazarea pentru însoțitor, fiind pandemie, am rămas singură. Nimeni nu a putut veni nici măcar cinci minute să mă vadă. Doar mamele înțeleg ce înseamnă asta. Soțul meu și-a văzut copilul câteva secunde de departe, printr-un geam. L-a putut lua în brațe abia la câteva zile, după ce ne-am externat. Imaginați-vă acele zile, de când copilul s-a născut și până la externare. „Libertate”. Atunci și-ar fi avut sensul cerința asta. Am înțeles și am suferit acele zile pentru a nu suferi apoi. Copilul era protejat. Atunci când era cel mai fragil, nici un virus nu l-a atins.

Libertatea mea însemna înainte dansul. Și nu de puține ori, în anul asta care s-a scurs, am plâns pentru că nu am mai putut merge nici măcar la cursuri. Spre deosebire de alții care acum strigă „libertate” pentru a se întâlni cu prietenii, deși înainte nu se înghesuiau să o facă, eu chiar apreciam momentele petrecute cu familia „salsa”. S-au dus. Am tras aer în piept și am așteptat. Pentru că nu îmi doream ca pentru a-mi satisface capriciile să sacrific pe nimeni. Am purtat masca, deși mă irita. Am evitat aglomerările, însă într-un moment de neatenție unul dintre noi a reușit să ia virusul. Am scăpat ușor. Forma nu foarte gravă de viroză. Eu am rămas fără miros mai bine de o săptămână. E crunt. Oricât de puternic psihic ai crede că ești, când rămâi fără unul dintre simțuri este imposibil să nu te panichezi. Chiar dacă vi se pare pueril, nu este. Și nu, nu e ca în alte viroze când îți mai pierzi din miros pentru că ai sinusurile înfundate. Am dat pe răzătoare mai multe rădăcini de hrean. De grădină. Eu plângeam, pisicul plângea lângă mine, dar nu simțeam nici un miros.

Apoi unul dintre prietenii mei apropiați a dezvoltat o formă urâtă a bolii. Intubat, în spital. Și am trăit cu teama pentru el și familia sa. A avut noroc, organismul a fost puternic. A trecut peste. Mii de oameni nu au făcut-o însă. Boala le-a agravat alte afecțiuni pe care știau sau nu că le au și au murit fără să-și poată lua adio de la familii.

M-am temut în permanență pentru ai mei, cei care nu sunt pe lângă mine zi de zi și pe care nu îi pot urmări dacă se protejează suficient sau nu. Unii dintre ei nu cred în virus. Nici în măsurile de protecție. Și sunt ai mei și nu pot face nimic să îi protejez. Am încercat să le explic, nu au înțeles. Ori, poate au refuzat să o facă din teama de necunoscut. „Libertate”. Nici în cazul ăsta nu o am. Libertatea mea ar însemna să îi forțez cumva să își schimbe părerea. Nu o pot face. Nu îi pot închide în casele lor. Atunci le-aș îngrădi lor „libertatea”. Tot ce pot face este să îi iubesc în continuare și să le mai aduc aminte ca măcar să păstreze distanța față de alții.

După un an de pandemie, nu am libertatea să merg cu copilul în magazin. Nu pentru că se închide la ora 18. Eu nu am program de lucru pentru încă un an. Ci pentru că l-aș expune virusului, pentru că unii nu poartă nenorocita aia de mască, pentru că alții o poartă sub nas, ori sub barbă și pentru că mulți nu își mai curăță mâinile așa cum o făceau în primele luni de pandemie.

Eu am însă libertatea să ies din casa și după „ora de stingere”. Stau la curte, la țară. Recunosc, dacă aș fi locuit în continuare în oraș, la bloc, m-aș fi simțit mult mai închisă. Credeți-mă însă că toată curtea, cât ar fi de mare, după un an devine mică. Tot un fel de închisoare. Aceeași priveliște zi de zi. O singură dată am reușit să ajung cu copilul în parc. Mulți oameni fără mască, tuse, strănut în văzduh. Nu am mai mers de atunci.
Copilului meu îi plac oamenii, îi plac alți copii. De aici încolo ar trebui să aibă cât mai mult contact cu exteriorul. „Libertate” să o facă? Nu are. Nu are pentru că mulți nu înțeleg, în continuare, că fără să ne protejăm unii pe alții nu vom reuși să ținem virusul ăsta sub control.

Nu este o boală inventată. Mergeți în spitale, vorbiți cu oamenii care au trecut prin asta! Nu mai plecați urechile la cei care vă spun doar ce vreți voi să auziți! Profită în continuare de suferințele voastre, iar voi îi lăsați.
Nu mai așteptați să facă guvernul, ăsta sau altul, ceva pentru voi. Au luat multe măsuri fără a gândi pe termen lung. Nu au știut să comunice, iar toate astea ne costă pe toți. Cel mai mult ne costă însă faptul că nu vrem să deschidem ochii. Cel mai mult ne costă faptul că vrem libertate, fiecare pentru noi, în detrimentul libertății celorlalți.

P. S. Mesaj pentru guvernanți
Nu puteți aștepta de la oameni să respecte ce voi nu respectați. În primii ani de presă, am ieșit pe stradă, la vox-uri, de ziua lui Mihai Eminescu. Unul dintre tinerii care habar nu avea ce zi este, mi-a spus: „Dacă ăia de sus nu știu, nu ne spun, noi de ce să știm”. Cam așa este. Ar trebui să fiți exemplu pentru oameni. Să nu uitați nici o clipă să purtați mască. Cum mai convingi oamenii să o facă după ce Voiculescu de la Sănătate a fost prins fără? Să nu vă mai duceți voi să beți în localuri care ar trebui să fie închise, să vă spălați voi pe mâini. Și de păcate. Să dați voi o mână de ajutor medicilor. Să oferiți voi respect! Altfel, nu puteți avea așteptări de la oamenii de rând, plebea care este bună pentru toți, doar ca aplicator de ștampilă de vot.
Acest dezbracă-te – îmbracă-te continuu este frustrant. Mergem la școala. Nu mai mergem. Iar mergem. Deschidem restaurantele. Nu le mai deschidem. Deschidem parțial. Închidem. Deschidem. Închidem. Cu nici o măsură pentru angajați sau pentru a acoperi pierderile cauzate, de exemplu, de expirarea unor alimente din restaurante. Închidem magazine, lăsăm mall-uri deschise. Pe unii îi amendăm, pe alții nu. Medicii spun că nu au paturi la ATI, voi spuneți că nu credeți, că mint medicii. Vaccinul e bun. Vaccinul e cu probleme. Vaccinul e iar bun. De un an, un haos generalizat. Oamenii au nevoie de ordine, siguranță și mesaje clare. Cu acest haos generalizat, nu ar fi greu să ne imaginăm o Revoluție cu furci și topoare, alimentată de alte partide care le promit oamenilor „libertate”. Atunci chiar am pierde libertatea pe care o avem, dar nu o vedem.

Continue Reading