Gorj. Doi frați s-au întâlnit după mai bine de 30 de ani

Poliția Română, împreună cu polițiștii din cadrul Biroului Urmăriri al Serviciului de Investigații Criminale din Gorj, au făcut posibilă întâlnirea a doi frați care s-au despărțit acum mai bine 30 de ani.

„1 iulie a.c., ora 15:08, Robert H., cetăţean român cu domiciliul în străinătate, a transmis un e-mail pe adresa Inspectoratului de Poliţie Judeţean Gorj. Deși ne aflam un fața unui text scris, simțeam strigătul de durere al bărbatului: „Aş dori, dacă se poate, să îmi găsesc fratele… părinţii noştri s-au despărţit şi, undeva prin anul 1992-1993, fratele meu a fost abandonat. Avea vârsta de 2-3 ani şi îl chema Eduard E.H.…Din câte am aflat, la data respectivă, a fost abandonat la o secţie de poliţie…”.

Cum aspectele sesizate făceau referire la o posibilă dispariţie a unui „minor”, petiţia a fost transmisă Serviciul de Investigaţii Criminale, Compartimentul Urmăriri, spre competentă soluționare. Iniţial, verificările păreau a fi uşor de realizat, având nume, prenume şi CNP. Realitatea? A fost alta… În bazele de date, Eduard figura „necunoscut la adresă”. Trebuia să obţinem mai multe date.

Aşa că, l-am sunat pe Robert. „- Vă salut! De la Inspectoratul de Poliţie Judeţean Gorj vă sunăm, ați făcut o sesizare la noi, pentru a vă găsi fratele dispărut. Ce s-a întâmplat mai exact?”

Pentru câteva secunde, nu se aude nimic, apoi Robert răspunde entuziasmat: „- Vă mulţumesc că m-aţi sunat, chiar nu mă gândeam, ce bucurie, sper să fie cu noroc. Eu sunt în Anglia şi am supărarea asta, nu mai ştiu nimic de fratele meu, de 30 de ani, mai exact din anul 1992, când eu aveam 4 ani, iar părinţii noştri s-au despărţit. El a rămas la mamă, în Târgu-Jiu, iar eu la tatăl meu, în judeţul Alba şi în tot acest timp nu am mai reuşit să luăm legătura cu el, parcă a intrat în pământ.

– De ce spuneți asta?

– Păi, dacă noi, de 30 de ani, nu ştim nimic de el…doar ce am vorbit cu o mătuşă, sora mamei, care spunea că Eduard a fost abandonat de bunică, la o secţie de poliţie în Târgu-Jiu, dar chiar şi aşa, părea mereu confuză şi evita răspunsurile.

(…)povestea asta cu abandonatul la poliţie… nu pare plauzibilă.” Discuţia a mai continuat, dar informaţiile esenţiale erau notate. Prioritar era să găsim mătuşa, apoi bunica şi credeam noi, că după audieri, vom găsi „copilul”. Nu a fost aşa… După ce am identificat-o pe mătușă, undeva prin judeţul Arad, aceasta ne-a declarat că nu ştie nimic de Eduard, că are doar câteva amintiri neclare cu el, de prin anul 1992, dar menţionează că şi ea era mică, avea 7-8 ani şi nu îşi aminteşte mai nimic.

Spunea că acest subiect nu a fost discutat niciodată în familie, iar sora şi mama ei nu au mai amintit de Eduard niciodată. Ne-a declarat că a fost căutată de Robert, că a discutat telefonic cu acesta, dar singurul lucru pe care i l-a spus despre Eduard era că, cel mai probabil, ar fi fost abandonat. Am continuat „firul” poveștii și ne-am oprit la bunică. O doamnă de 74 ani, ultima persoană în viaţă din familie (soţul şi alte două fiice ale acesteia erau decedate). La birou, se discuta „interesant caz”. Aveam speranţa că bunica ne va lămuri. Am chemat-o la sediu.

Răspunsuri? „Grele”… În orice conversație, un om rămas singur trebuie ajutat să depășească momentele sensibile. Prin urmare, după depășirea lor, am primit un răspuns: „-…păi de unde să ştiu eu, ce ştiu eu ce a făcut mama sa cu el…după ce a divorţat, când a venit la Târgu-Jiu, era fără copil…de ce mă întrebaţi pe mine?” Devenise agitată…

Nu ne aşteptam să primim acest răspuns şi din ce spunea, „copilul” era, teoretic, în Alba, la tatăl petentului. Dar cum să fie acolo… ?! Cu toate astea, trebuia să vorbim și cu tatăl. L-am sunat pe Robert și am cerut numărul de telefon.

„- Bună ziua, de la poliţie…” şi i-am spus toată povestea.

„- Mă aşteptam să mă sunaţi, mi-a spus Robert că a făcut o sesizare la dumneavoastră, dar nu ştiu dacă ne puteţi ajuta. Copilul a plecat cu mama în anul 1992, la Târgu-Jiu, când avea 2 ani şi de atunci nu mai ştiu nimic de el. Am venit în repetate rânduri la Târgu-Jiu să-l văd, dar fosta soţie îmi spunea că băieţelul nu vrea să mă vadă. Nici la divorţ nu l-am văzut şi din câte am auzit, ar fi fost abandonat.

– Cum vi-l amintiţi pe Eduard?

– Era şaten, ochii căprui şi avea la tâmplă, pe una din mâini şi picior, cicatrice de la o ardere/opărire, a căzut pe un calorifer încins. (…) mai mult nu ştiu, dar vă mulţumesc foarte mult că vă implicaţi, mai ales pentru Robert, care trăieşte de mic cu gândul la fratele lui şi visează mereu că se întâlneşte cu el.”

Lucrurile se complicau, erau numai contradicţii, iar „copilul” nu era de găsit. Am schimbat „planul” şi am continuat verificările la instituții specializate în protecția copilului, pentru a verifica dacă acesta a fost instituţionalizat sau dacă a beneficiat de alocaţie de stat. Bineînţeles, răspunsurile primite au fost negative.

Când toate variantele păreau epuizate, am hotărât să reaudiem bunica. În povestea ei, existau lucruri care nu se „legau”. După lungi discuţii, a făcut o pauză, a cerut un pahar cu apă şi, cu capul plecat, ne-a spus:

„- Am luat decizia împreună cu fiica mea…şi l-am abandonat pe Eduard, în anul 1992, la o secţie de poliţie din Târgu-Jiu, întrucât nu aveam posibilităţi financiare să-l creştem şi fiica era divorţată. Dar, pentru a i se pierde urma, am declarat la poliţie că ne aflam în Gara Târgu-Jiu şi am găsit acel copil pe peronul gării, că nu ştim cum se numește, câţi ani are sau al cui ar putea fi. Nu m-am mai interesat niciodată de Eduard şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el. Îmi pare rău…” Din păcate, acum, povestea era credibilă…

Am revenit cu solicitări la instituțiile abilitate, încercând să aflăm detalii despre un copil, fără identitate, care, în anul 1992, ar fi ajuns într-un centru specializat. Căutam „acul în carul cu fân”, având în vedere că evidenţele copiilor abandonaţi pentru anii 1992-1993 se aflau la fostele „Leagăne de copii”. Am stabilit drept criterii de căutare, un băiat de 2-3 ani, şaten, ochi căprui, cu cicatrice în zona feţei, pe mână şi picior, care să fi fost abandonat în Gara din Târgu-Jiu.

Suntem convinși că volumul de muncă al personalului care a primit solicitarea noastră a fost colosal. Aşteptam și chiar epuizasem toate verificările… Într-una din zilele călduroase de august, a venit telefonul. Era reprezentantul uneia dintre instituții.

Ne-a spus că s-ar putea să avem o urmă cu acest „copil”, numai că situaţia este puţin cam complicată, în sensul că, în perioada respectivă, au fost internaţi în centru, cu identităţi necunoscute, doi copii, ambii abandonaţi în Gara Târgu-Jiu, cu vârsta de aproximativ 3 ani, cărora le-ar fi fost atribuite noi identităţi şi ar fi fost reintegraţi în alte familii.

În dosarul unuia din copii, a fost găsit inclusiv procesul-verbal, încheiat în anul 1992, de poliţistul care a preluat copilul, proces-verbal în care acesta îi atribuie copilului prenumele Victor. Ne-am gândit că poate poliţistul îşi mai aminteşte de acest copil, dar, din păcate, colegul nostru decedase. Având datele celor doi „copii”, am început verificările, stabilind că unul se află la Timişoara şi altul la Târgu-Jiu.

După ce am exclus varianta cu Timişoara, a rămas să continuăm verificările cu privire la Ionel, băiatul din Târgu-Jiu şi după ce l-am întâlnit, văzând că şi acum, după 30 de ani, prezintă cicatrice la tâmplă, pe mâna stângă şi piciorul stâng, am realizat că povestea ajunsese la final.

Ştia că a fost abandonat în Gara Târgu-Jiu şi trăia şi el cu gândul la familia lui. L-am informat de demersul făcut de Robert şi, când a auzit că are un frate, s-a emoționat și ne-a întrebat imediat: – Unde este? Pot să mă întâlnesc cu el?

A fost un moment intens, în care cu greu ne stăpâneam emoţiile, dar toate informațiile solicitate de Ionel puteau fi diseminate către acesta doar după ce parcurgeam toţi paşii care asigurau protecţia datelor cu caracter personal. Aşa că, după ce am avut acordul ambelor părţi, le-am promis să le facilităm întâlnirea.

Astăzi, 16 august 2022, Robert a ajuns în România, la Târgu-Jiu, însoţit de tatăl său. Nerăbdător să se întâlnească cu Eduard? PUȚIN spus! Am fost nerăbdători și noi… . Și… am fost acolo…unde am „văzut” magia reîntâlnirii. O poveste „desprinsă”, parcă, dintr-un film… cu un final… cât se poate de fericit. Ne bucurăm pentru Robert și Eduard și suntem mândri de implicarea colegilor noștri din cadrul Biroului Urmăriri al Serviciului de Investigații Criminale din Gorj”, a postat Poliția Română pe Facebook.

Populare

Recomandări

VÂLCEA. LUCRĂRI PENTRU PREVENIRE ȘI CORECTARE AVARII – SĂPTĂMÂNA 12.12 – 18.12.2022

Distribuţie Oltenia execută lucrări programate în reţelele electrice pentru...

OLT. LUCRĂRI PENTRU PREVENIRE ȘI CORECTARE AVARII – SĂPTĂMÂNA  12.12 – 18.12.2022

Distribuţie Oltenia execută lucrări programate în reţelele electrice pentru...