Dacă ai ceva timp disponibil, mai ales seara, să priveşti la prea multele noastre televiziuni, cu excepţia tabloidizatelor, ai să constaţi, cu regret, că pierzi timpul degeaba. De ce? Fiindcă peste tot nu vezi decât oameni politici şi „analişti” (ăştia or fi în Codul profesiilor din România?), de obicei aceiaşi, făcând „politică” în direct, de parcă ţara asta numai de „politica analiştilor” ar avea nevoie, o oră la televiziunea x, o oră la alta, ba, uneori, vezi un analist la două televiziuni la aceeaşi oră. Asta e oferta. Din când în când, adică des, mai apar, Victor (Ponta) – mai des -, şi – mai rar, acum – C.P.T-ul (veşnicul, de 30 de ani, Călin Popescu Tăriceanu, ce-mi aduce aminte de bancul, de pe vremuri de demult apuse, despre Tutankamon, ăla din Egiptul istoric, vizitat de Ceauşescu, nu mai ştiu în ce an, şi care-l întreabă, curios: „auzi, Nicule, la Bucureşti tot Gică Petrescu cântă?”. Apoi, Marceluş (Ciolacu) – scuze -, un fel de Crin cu barbă, sau amândoi, dar pe posturi diferite. Din capul locului trebuie să spunem că, măcar când face politica în direct, Ponta are o prestaţie/imagine de intrus (ştiţi ce vreau să spun – nu mai are ce să caute în politică, după atâtea întâmplări cu „fă Doino”, barca pe valurile inundaţiilor, USL, Colectiv, etc., iar Ciolacu (nu ştiu de ce-mi vine să scriu mereu „ciolanu”, e dezastruos, cu zâmbetul ăla forţat, de sub mască, acum, parcă ar fi mâncat mere/pere pădureţe, şi îndrugând verzi şi uscate, pe care nici el nu le crede, departe de ceea ce ar trebui să îndruge un mare om de stat, al unui mare partid.
Nu lipseşte, bineînţeles, Băsescu, din care, cred că noi, în orgoliul nostru, şi al lui, nemăsurat(e), am făcut o teribilă, şi greu vindecabilă obsesie negativă. Dar, să vorbim într-una, doar cu foşti (fost-ai lele…) analişti şi politicieni, că asta sunt ăştia, acum, ca despre salvatorii politicii româneşti, să o ţii langa că din cauza „noilor” nu merg treburile în România, în Europa, şi în Lume, mi se pare o mare greşeală de ascultare, citire, şi vizionare, care ne vor costa amarnic, pe noi, ceilalţi, pentru că asta nu e politică, mai ales politică mare, de care are ţara nevoie acum, în acest început de mileniu, care stă sub semnul „perfidului virus Covid 19”, o nemernică şi ucigătoare creaţie scăpată de sub control de specialiştii unei societăţi retrograde, din mileniul trecut. Partea proastă a problemei politicieni/analiști e că, în inconştienţa lor (atât îi duce mintea), nu-şi dau, deloc, seama, că Lumea de pe planeta Pământ e pe cale să dispară, ca-n cărţile şi filmele SF ale tinereţii mele. Desigur că acest mod de comportament al „distinşilor” şi dragilor noştri politicieni scoate în evidenţă limitele lor intelectuale, apropiate de „somnul raţiunii”, şi bântuite de obsesii, orgolii şi interese, fără pic de perspective, viziuni, dar cu multe, multe minciuni şi prostiri. Ce mai contează că mor oameni şi va dispărea Omenirea (Doamne fereşte). Să fie ca ei şi să le „iese” interesele meschine. Culmea e, că noi, „boborul”, le dăm apă la moara ucigătoare de Lume, de Om, ucigătoare de Noi. E greu să înțelegem că suntem deja morţii vii ai unei Lumi pe ducă?
Pe mine mă interesează, ca om şi jurnalist, şi scriitor, să aflu în următoarele zile cum de mai rezistă poporul acesta, nu în faţa năzbâtiilor descreieraţilor oameni politici, ci în faţa tăvălugului Covid 19. Sper să găsesc răspunsul, mai ales la întrebarea, câţi şi cum vor muri oamenii reali ai zilelor noastre din cauza impotenţei puterilor politice.
