După treizeci de ani de la căderea comunismului deşănţat, tot ne scălâmbăim „democratic” în noul comunism, fără speranţa că ne va veni mintea la cap, şi, mai penibil decât atunci, fără şanse să ne facem bine, ca naţie, ca ţară. Asta e! Căci „Teoria marxistă” pe care „Emanaţii Revoluţiei” au aplicat-o atunci, imediat, românilor ca popor, a avut, indubitabil, o imensă neşansă: aceea de a i se tot încerca aplicarea în condiţiile cele mai improprii, mai neprielnice. De aici marea brambureală care a urmat Eşecului bolşevic brucano-iliescian (n-am să uit nicicând că atunci Moldova sovietizată se putea uni cu România în câteva ore, că pe noii ruşi nu-i interesa deloc Moldova, dar nici pe noi -Brucan a zis NU, că, vezi Doamne, facem rău României, pierdem Ardealul, etc). De aceea, nu poate fi considerat neapărat ca eşecul marxismului, el a rămas, ci doar marele eşec al bolşevismului intrat în sângele românilor în atâta vreme. Ce a fost acum treizeci de ani este doar o încercare nereuşită, acest insucces decurgând mai curând dintr-o serie de condiţionări istorice, şi mult mai puţin din slăbiciunile teoriei, slăbiciuni care, fireşte, există. Ele s-au făcut vădite pe parcursul experimentării acestor ani, şi sunt, credem, reale dar remediabile. Cu atât mai puţin întemeiate sunt motivele de a pune în discuţie, azi, ideea comunistă existentă la noi, sau de a renunţa la ea chiar, căci Marxismul este doar una din teoriile care urmăresc ideea comunistă. Alte teorii deja există, şi ele sunt aşteptate să apară, prin valorificarea experienţei căpătate în anii de aşa-zisă „reconstrucţie comunistă” în Rusia, respectiv „construcţie socialisită” în restul ţărilor socialiste din Europa şi, mai ales, „capitalismul de cumetrie” românesc. Căci tovarăşul Marx spunea: „Filozofii nu au făcut alceva decât să interpreteze lumea, important este să o schimbăm”. Puţin, foarte puţin probabil însă, ca realitatea de azi să reprezinte o concretizare a teoriei marxiste, care, la rândul ei, nu slujeşte decât parţial ideea comunistă practică. Foarte puţine lucruri din realitatea aceasta decurg cu necesitate din ideea comunistă. Poate doar atitudinea faţă de religie, îndeosebi faţă de creştinism. Căci, dacă trecem la alte religii devenite politică ne îngrozim (vezi recentele „minuni religioase iraniene”). Mi-a fost întotdeauna de neînţeles adversitatea comuniştilor faţă de religie, ateismul lor, extrem de primitiv, fără nici o legătură cu ideea comunistă, idee care se înfrăţeşte în multe cu religia creştină. Dar şi mai de neînţeles îmi este, azi, „fanatismul” religios ca bază a politicii de secol XXI la anumite popoare. De unde teama că secolul XXI va fi al celui de-al treilea război mondial, care va fi religios sau nu va fi deloc. Vom trăi şi vom vedea ce va fi omul nou, edificarea interioară a fiinţei umane de secol XXI. Se va pune problema ca, distingând între religie şi biserică, comuniştii noi să ajute – iar nu să oblige – biserica a se „reforma”, în acord cu propria religie, cu menirea acesteia, cu scopul acesteia: salvarea sufletelor noastre şi a omenirii înseşi prin întruchiparea omului nou. Iar teza dictaturii proletariatului, mascată sub denumirea de „voinţa poporului” reprezintă o evidentă greşeală de strategie politică, fiindcă nimeni nu e proletar de voie, ci de nevoie, neavând încotro. În mod obişnuit, proletarul jinduieşte să devină el însuşi patron, mai devreme sau mai târziu. Însă rapiditatea cu care din rândurile măriei sale proletariatul s-a ridicat „noua burghezie proletară” din ţările aşa-zise „fost comuniste” are această explicaţie. Că ideea comunistă e trădată prin „dictatura proletariatului”! Dar „Să te ferească Dumnezeu de burghezia proletară”, zicea, nu-mi amintesc acum, cine. Însă, iar, ideea de dictatură a proletariatului este un non sens, în condiţiile în care proletariatul este clasa socială cea mai numeroasă, şi devine absurd să numeşti dictatură conducerea societăţii de către gruparea umană majoritară! Dar, iar, în realitate este vorba de o dictatură, nicidecum a proletariatului (adică a majorităţii), ci a unui grup (partid – concept Lenin), departe mult de teza „luptei de clasă”. De regulă, oamenii se solidarizează între ei, unii împotriva altora, istoria consemnând conflicte de tot felul: rasiale, naţionale, religioase, etc. Societatea vest-europeană şi nord-americană au reuşit să creeze această „armonie” socială, întemeiată în principal pe nădejdea că nimănui nu-i este interzisă ascensiunea la un statut social superior. Fiecare trăieşte cu nădejdea că până la urmă „va avansa social”! Această circulaţie pe verticala socială dă societăţii occidentale acel aer simpatic şi atrăgător îndeosebi pentru tineretul dornic a se afirma, a parveni pe plan social cât mai repede.
Ioan Coja zice undeva: ,,Ce rămâne atunci din ideea comunistă? În ce mai constă ea dacă o înstrăinăm cu totul de ateism, de dictatura proletară ori de lupta dintre clase?
„Clasele şi Categoriile Sociale” au fost înlocuite cu „Societatea Civilă” a cărei forţă motrice o constituie „Poporul Muncitor”; Lupta de Clasă cu Lupta acestuia pentru Dreptate Socială; Dictatura Proletariatului cu Democraţia Participativă a Poporului Muncitor; Centralismul Democratic cu Centralismul Democratic Participativ; Internaţionalismul Proletar cu Internaţionalismul Participativ, abordat prin prisma interesului național; Comunismul care are la bază Democraţia Participativă şi pe care îl promovăm din anul 2006 este un „Comunism Participativ de Dezvoltare Economico – Socială”. Dar societatea reflectă imaginea de ansamblu a oamenilor care o alcătuiesc, iar oamenii, în prezent, sunt afectați de limitele Democraţiei Reprezentative.
Schimbarea clasei politice, mereu dezbătută în mass-media românească, nu va putea avea loc întrucât actuala clasă politică este tocmai expresia concretă a acestor limite ale Democraţiei Reprezentative, care determină delegarea puterii de decizie unor reprezentanţi care de mult nu mai acţionează în interesul general al celor care îi promovează prin vot, cerința stringentă a prezentului constituind-o înlocuirea Democraţieie Reprezentative cu Democraţia Participativă, singura în măsură să asigure o reorganizare a Societăţii Civile şi a vieţii sociale şi politice pe criterii de performanţă individuală, dar în interesul colectivităţii, nu în interesul personal sau de grup. Căci, numai promovând împreună interesul civic şi comunitar vom putea promova cu eficienţă interesul naţional. Faptul că în cadrul Democraţiei Participative, funcţiile de conducere nu mai sunt funcţii de comandă, ci de execuţie a hotărârilor colective şi de coordonare a activităţilor stabilite în comun, va fi o garanţie că aleşii vor acţiona în interesul societăţii, iar membrii societăţii vor deveni factori activi în identificarea şi promovarea interesului naţional, în toate domeniile de activitate.
