Bazându-se pe „democraţie” (de care habar nu au ce e) și pe „libertatea de expresie” (de care habar nu au ce e), unii minoritari, aparţinători ai „meselor” – adică analfabeţi sociali, dar şi ai „elitelor”, grupare în care şi ei se miră c-au ajuns – adică analfabeţi politici şi funcţionali, îşi dau cu părerea, aiurea, c-atât îi duce mintea lor puţină, despre grozăviile momentului – covidul, războiul mondial de secol XXI, „democraţie”, politica globală, politica economică, socială, culturală (culmea…!), …etc., durându-i în fundul curului că în toate astea mor mereu mulţi „oameni”, unii de foame, alţii de arme. De-aia zic mereu că, în plin început de secol XXI, „omenirea” a involuat, ajungând înapoi, în Epoca primitivă, în care diferenţa dintre Regnul animal şi Regnul uman depinde de stomac, de burtă… aşa că repet: ce să vorbeşti şi ce să taci în vremea asta teribilă! „Nemic!” – M. E.. Că între viaţă şi moarte e doar clipa. În Editorialul „Raită prin viaţă” din Jurnalul Olteniei (anterior în Ediție Specială) am scris ani mulţi de zile (zilnic) despre tot ce are legătură cu Omul de-a lungul Istoriei, adică „Despre cultură”, „Despre politică”, „Despre Religii”, „Despre Istorie”, despre „mulţimi minore moderne” care se zbat mereu între sinonimele „decădere” şi „decadenţă”, influenţându-mi – cu ce drept? -, concret, propria-mi viaţă. Am greşit, zic eu, c-am citit la timp nepotrivit vârstei de atunci, cărţi grele. Prin clasa a V-a am citit „Pădurea spânzuraţilor”, „Nebunul din Brent”, şi altele de genul ăsta, apoi cartea cu Dr. M. (cu lagărele…), dar care corespundeau în timp real cu ce-mi povestea tata (despre un avion căzut la câțiva km de casa noastră din Măceş), ori ce se întâmpla în sat în acea vreme, la câţiva ani după război – sora tatei îşi aştepta soţul, care n-a mai venit, ca şi mama finului nostru, emoţionante şi distrugătoare clipe pentru cei rămaşi în „vreme de pace”, moment din care am înțeles că „Pacea”, care nu e de fapt decât un „Război îngheţat”, face la fel de multe victime, ţinând pe Lume, pe Pământ, tot atâţia „morţi vii”, dublând numărul „crimelor de război”, tot dintre civili. Toată viaţa mi-am împărţit-o în două: între „romantism”, care e cea mai umană formă de manifestare a „eului”, viaţă în care am scris vreo 13 cărţi – de-o vreme cred că nu exist, ba că exist numai în mintea mea, şi „social”, care e cea mai umană formă de manifestare a „omului”, viaţă în care am scris vreo câteva cărţi despre politică, istorie şi religie. Dac-am greşit, mă iartă Doamne, pe mine, cel netrecut prea des prin Sfintele Biserici, din lipsă de timp, de nici Tu nu ştii că mai exist, că n-am ştiut ce fac!
Obsesia „despoţilor”, care nu vor înţelege niciodată termenul „democraţie”, e Războiul, ca un „corolar” al vieţii lor de „conducători”, care nu vor înţelege nicio clipă, şi nici nu le pasă, de ce consecinţe umanitare groaznice au „hotărârile” lor. Fiindcă mintea lor, nefrecventată de „cultură” medie măcar, dar „şcolită” la „şcoala vieţii”, e supusă ADN-ului „omului primar/primitiv”, cu consecinţele despre care tot vorbim, de autodistrugere umană.
*
După ce fui cu dv., cititorii, în „realul morbid” de fiecare zi, simt nevoia să fiu romanticul plecat din „satul Măceş”, spaţiul meu în care-mi caut eternitatea.
„ …câinele fugise de-acasă urlând a pustiu trecuse prin gardul scorojit de ploile şi arșița verii sub salcâmii din grădină iarba e mai înaltă ca omul care-a plecat în cimitirul vechi de la marginea satului toropit de căldură, stoluri de păsări tulbură singurătatea din bătătură unde să vii după atâta plecare unde să pleci dacă de amar de vreme n-ai mai venit, stai pe colţul scării alături de golul din tine tresari când alt stol de grauri sparge cu zborul umbra corcoduşului din faţa casei unde masa pusă şi neridicată a putrezit, de-atâta lipsă îţi pui sufletul greu pe ea, priveşti în gol după copilăria îmbătrânită prea repede şi-ţi spui rugăciunea în gând de parcă nimic nu s-ar fi-ntâmplat; au început zilele să semene una cu alta de-ţi vine să crezi că nici aripă de pasăre nu va veni iar noi suntem bolnavi de singurătate.
Lângă izvorul din care apa nu mai curge femeia tace şi ascultă soarele pe jumătate adormit şi-i vine s-o taie pe câmp spre cerul fără stăpân că altfel cum să înţelegi golul de care spânzură lampa aceasta; păsările văzduhului binecuvântează curtea şi casa, femeia dă la o parte cu mâna gândurile rele şi în sufletu-i s-aşază păsări ce nu mai ştiu să zboare, se reazemă de o floare a soarelui închipuindu-şi că-i mângâie umbra, păsările urcă sătule spre cer ca o cumpănă a lumii…” (din cartea FUI, M. M.).
