Poporul român pare să fi obosit. Obosit să mai spere, să mai gândească, să mai lupte. Rezultatele alegerilor ne arată o Românie fragmentată: între voturi oneste și tăceri vândute, între o generație care vrea viitor și una care votează cu fantoma trecutului. O țară unde demnitatea devine rară, adevărul e relativ, iar minciuna familiară.
Românii de azi sunt, în mare parte, rezultatul unei tranziții lungi, obositoare și nedrepte. Un popor care a schimbat memoria cu viteza scroll-ului, educația cu spectacolul de zgomot, conștiința cu confortul, implicarea cu cinismul. Un popor tot mai rupt de cultură și tot mai adânc înfipt în lumea scurtă și superficială a TikTok-ului chinezesc și a Facebook-ului plin de teorii, frici și algoritmi.
Pe acest fond de dezinformare, nu e de mirare că suveraniștii au ieșit pe primul loc. Nu pentru că au avut soluții, ci pentru că au știut să hrănească frustrările și să exploateze lipsa de repere. Dar mă întreb: ce se va întâmpla când marile întreprinderi își vor închide porțile, iar investitorii vor ocoli o Românie ostilă și confuză? Când locurile de muncă vor dispărea în numele unei iluzii de suveranitate și promisiuni goale, cine îi va primi pe acești oameni? Europa? Mă îndoiesc. Nu mai poți bate la ușile lumii civilizate după ce ai votat să te închizi în propriile iluzii. America? E prea departe și tot mai ocupată cu sine. Rusia? Poate doar ca spectator ironic al unei prăbușiri pe care o aplaudă în tăcere.
În această stare de rătăcire colectivă, pericolul dictaturii nu mai vine cu cizme, ci cu zâmbetul prefăcut al populismului și al promisiunilor toxice. Cei care tac azi vor fi poate primii care vor regreta mâine.
Și apoi să ne uităm și la ce a votat diaspora. Cei mai mulți au ales Vestul – pentru șansă, pentru libertate, pentru un viitor. Mulți dintre ei au fost modelați de valorile Europei, educați, transformați. Dar și mai mulți au uitat România sau, mai grav, o privesc de sus, cu o ignoranță ambalată în resemnare sau batjocură. Nu mai vorbesc limba, sau o stâlcesc. Nu mai simt legătura, dar o comentează. Ne trimit, de la distanță, înapoi în Est – nu cel geografic, ci cel mental, cel al abandonului. O fac fără ezitare, uitând că și Europa i-a primit, i-a făcut oameni și i-a îmbrățișat când România era încă în genunchi. În timp ce Europa i-a crescut, i-a format și i-a civilizat, aceiași oameni par azi să uite că au plecat dintr-o țară care le-a dat rădăcinile. Iar rădăcinile, dacă nu le uzi, nu dispar – doar se usucă tăcute. Poate e o întrebare care mi se cuibărește doar mie în minte, dar nu pot să n-o rostesc: nu „unde ne trimit ei pe noi?”, ci „unde ar trebui să îi trimită Europa pe cei care au uitat să-și iubească limba, țara și începutul, pe cei care și-au pierdut nu doar rădăcinile, ci și recunoștința?”
Însă nu e totul pierdut. Atât timp cât există conștiințe treze, orașe care votează corect, oameni care vorbesc româna curată și o trăiesc cu responsabilitate, există speranță. Dar nu o speranță pasivă, ci una care trebuie apărată. Cu vot. Cu voce. Cu curaj.
Adina Costache
