Acum ceva ani se scandau în lumea manifestanţilor (că există pretutindeni şi o astfel de lume) unele lozinci amuzante, dar interesante, dacă stai şi gândeşti. „La Palatul Cotroceni cântă cucuveaua/ Iliescu şi ai lui şi-au găsit beleaua”, sau „Cine-a stat trei ani la ruşi/Nu poate gândi ca Bush”, „Aţi prostit poporul cu televizorul” sau „Ce ai făcut în ultimii cinci ani?”. Lozincile fac parte din acea propagandă care există de când lumea ca instrument de manipulare a lumii oamenilor. Numai că, ea, propaganda e, ca şi politica, o curvă cu două feţe, aşa că trebuie s-o citeşti în cheia reală. De aia am şi scris în subtitlu termenii opuşi, din lipsă de spaţiu nemaitrecând lege/fărădelege, pace/război, putere/opoziţie, etc. Cert e că, azi, când scriu editorialul de mâine, în România, ca şi în lume, nu e pace, iar războiul clasic s-a transformat în război biologic mondial. Arma letală – COVID 19, ca inamic nevăzut, e dublu mortală, căci omoară fizic şi moral. Moartea morală aduce, la rândul ei, surplus de moarte fizică, dar şi moarte economico-financiară, omorând societăţile în întregul lor. La război, ca la război! Dacă nu se înţeleg armatele şi nu vorbesc aceeaşi limbă sub comandă unică, războiul e pierdut. Nu mai e deja un secret că în acest Război al Lumilor există pierderi umane şi economice uriaşe, dar e încă secret că la acestea îşi aduc o mare contribuţie proştii şi trădătorii interesului naţional, care e un interes al umanităţii.
Acum ies la suprafaţă, agravând criza, moştenitorii lozincilor de mai sus şi urmaşii reduşi mintal ai celor din versurile lui Păunescu – „Totuşi, unde-au fost românii/ Când ne-a fost tăiat Viteazul?”. Aici au fost şi aici sunt şi acum. Ştiu că tot ce se întâmplă azi e consecinţa maghiarizării şi rusificării din istorie, dar nu pot înțelege cum putem fi mereu proştii de serviciu ai Istoriei în secolul XXI. E jenant până la Domnu Dumnezeu cum o şleahtă de penali şi ipochimeni cinici din „elita politică” a ţării sacrifică oamenii ţării unor interese obscure cu nonşalanţa prostiei crase şi a nebuniei patologice. Dar ce e politica? Politica este știința și practica de guvernare a unui stat și reprezintă sfera de activitate social-istorică ce însumează relațiile, orientările și manifestările care apar între diversele categorii și grupuri sociale, între partidele politice, între națiuni, ș.a.m.d., în vederea emancipării conceptelor proprii, în lupta pentru putere sau supremație ideologică, etc. Deși termenul este folosit în general în legătură cu actul de guvernare, el poate fi indentificat în toate interacțiunile grupurilor umane.
Politica poate semnifica și orientarea, activitatea și acțiunea unui partid (sau a unor grupări), exercitată în domeniul guvernării problemelor interne sau externe. Sub acest sens, ea poate fi asimilată ideologiei partidului.
„Activitatea politică s-a născut pe o anumită treaptă de evoluție a colectivității umane în condițiile în care produsul muncii colective depășea necesarul de consum și exista posibilitatea acumulării unor bunuri în interes privat. Această stare de lucruri, diferită de starea anterioară, a dat naștere la opoziție a unor membri ai colectivității, născându-se lupta dintre cei ce posedă și cei ce nu posedă. Miza fiind bunurile acumulate, existau două posibilități: fie repartiția se făcea just, fie se iniția lupta pentru menținerea stării create de această diferență. Odată intrată în logica luptei, colectivitatea se scindează, fiecare parte dorind a instaura raporturi favorabile sieși prin intermediul forței ce începe să se structureze ierarhic ca grup armat, dând naștere germenului statului. Odată apărut elementul statal, cei mai inteligenți dispuneau de instrumentul social ce garanta regulile de comportament a subgrupurilor și indivizilor componenți ai comunității, în conformitate cu scopurile proprii. Ulterior, întreaga activitate politică s-a defășurat în jurul instrumentului puterii, adică a statului, ca acaparare a aparatului statal, ca subordonare și meținere în subordine a sistemului statal” – „Dicționar de filozofie”, Editura Politică, București 1978.
În 1651, Thomas Hobbes publică cea mai faimoasă lucrare a sa, Leviathan, în care propunea un model timpuriu de dezvoltare umană pentru a justifica crearea asociațiilor umane. Hobbes descrie o stare de natură ideală în care fiecare persoană avea drepturi egale la orice resursă a naturii și era liber să se folosească de orice mijloace pentru a beneficia de acele resurse. El afirma că o astfel de dispunere a creat un „război al tuturor împotriva tuturor” (bellum omnium contra omnes). Mai departe, afirma că oamenii semnau un contract social, renunțând astfel la drepturile absolute pentru anumite beneficii. Privit din punctul de vedere sistemic politicul este un subsistem al sistemului social și conține următoarele părți componente: instituțiile, organizațiile politice și conștiința politică. Instituțiile politice sunt instituții prin intermediul cărora se exercită puterea. Prima instituție politică este statul ca instrument social organizat. Partidele constituie instituția care, deținănd dreptul de conducere a statului, poate transpune în practică programul de acțiune propriu. Dar clasele sociale politizate constituie un alt element al sistemului politic, devenind active în special în perioadele de conflict politic, fiind capabile să exercite influența pentru deținerea puterii în stat, fie formal, prin vot, fie informal – prin forță. Însă Conștiința politică există simultan pe mai multe niveluri de structurare și anume psihologia individuală politică, ca formă comună a conștiinței politice și ca formă structurată a conștiinței politice. Conștiința politică de nivel psihologic constă în cunoștințe politice rudimentare, locale, interese politice minore, norme cu aplicație redusă, sentimente politice specifice. Conștiința politică comună este dominată de cunoștințe politice relativ stabile, interese comune structurate ale grupurilor, norme politice interiorizate prin experiență colectivă. Conștiința politică comună servește acțiunilor de grup politic bazal. Conștiința politică structurată superior se prezintă ca o concepție politică unitară despre societate ca total și ca o doctrină politică ce convertește ideile concepției privitoare la stările de fapt în norme generale de acțiune pentru schimbarea ordinii sociale în conformitate cu interesele clasei reprezentate.
În continuarea acestor forme structurate există programul politic, parte integrantă a conștiinței politice, care vizează direct înfăptuirea concretă a scopurilor fundamentale ale clasei politice reprezentate. Dar asta e partea teoretică a politicii. În editorialul de marți revenim cu partea concretă a politicii din România secolului XXI, parte care ne va arăta adevărata faţă a noastră, oameni politici şi votanţi.
Ziceam, într-un editorial anterior, că una din căile de scăpat din chingile sufocante ale crizei, de orice fel, este munca… „munca este legea lumii moderne, temeiul unui stat, bogăţia unui popor…”, zicea, la vremea lui, domnul Mihai Eminescu. Şi cum politica este „o muncă”, retribuită de stat, vom vedea că ea e de fapt „o nemuncă”. Mulţi îmi zic mereu că nu se munceşte, de-aia în ţara asta 75% din populaţie o duce greu ori foarte greu… vedem de ce.
