vineri, martie 29, 2024

Ultima ora

spot_imgspot_imgspot_imgspot_img

Sport

EDITORIAL: Ţiganiada – sezonul de toamnă. Despre umilirea românilor şi dezmembrarea României

România şi-a scris istoria cu sacrificii ale poporului său-de sânge, de umilinţă, de lacrimi şi de dor al celor rămaşi în afara graniţelor actuale (N. Iorga zice că suntem singura ţară din lume care are vecini doar români), şi cu sacrificiul elitelor sale, pe care acum nu le mai are (mai are elite profesionale la nivel mondial în toate domeniile, dar nu mai are elite social-politice), spre a-i fi generaţiilor viitoare ,,carte de învăţătură”. Dar cine mai citeşte azi Istoria? Nici nu ştiu dacă mai este obiect de predare în şcoli! O ţară, ca să existe, are nevoie de un Stat, iar Statul român, prin voinţa Poporului său, are cei patru stâlpi de susţinere care sunt: Preşedinţia, Puterea Legislativă, Puterea Executivă şi Puterea Judecatorească, dar şi un ,,Câine de pază” al Democraţiei-Presa. În fiecare sezon care, zic, corespunde cu un anotimp al ţării, de-o vreme, de cam multă vreme, trăim o ,,ţiganiadă” continuă, care poate duce, cât de curând, la disoluţia Statului Stat şi dezmembrarea ţării, apoi apariţia Statul paralel care, din punctul meu de vedere, e acel Stat în care colcăie membrii partidelor necinstite, iar nu Statul normal al Ţării. Deja adie vânt de înfiinţare a A.R.L.U.S. (Asociaţia pentru Legături de prietenie cu U.R.S.S. (Rusia), deja există o altă ţară în ţară (HAR-COV), şi încă una pe mesele de lucru ale vecinilor românilor-Ardealul (pofta ce-o poftesc aceeaşi vecini de ani şi ani. Aşa că Ţara Doinei eminesciene, interzisă din pricină de U.R.S.S. până în 1989, a ajuns ca-n Doină: ,,De la Nistru pân’la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-sa/ Că nu mai poate răzbate/ De-atâta străinătate// Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-le-ar inima câinii…/. Incât, deşi ,,săracă ţară bogată” , deşi ,,La noi sunt codri mari de brazi/ Şi câmpuri de mătase/ La noi atâtea lacrimi sunt/ Şi-atâta jale-n case/… Privighetori din alte zări/ Vin Doina să ne-asculte/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe…/. Despre prea multele suferinţe ale poporului român, ce să vorbeşti şi ce să taci! L-au învăţat aşa, cu înfometare, şi cu suferinţe, şi cu umilinţe, şi cu minciuni, şi cu jaful ţării, pe faţă, şi cu fuga copiilor în lume, şi cu răpirea copiilor de ,,lumea delicvenţei”, în numele lui, de-a lungul istoriei recente, ,,elitele” acestui început de veac. În conformitate cu teoria eminesciană a circulaţiei negative a elitelor (că la noi elitele politice conduc), poate fi presupusă şi necoincidenţa între ,,titlul/,,foncţia”” individului şi dotarea cu capacitate a acestuia. Ce este o elită cu semnul minus?, se întreba Eminescu… ,,este aceea în care se adună cei ai căror indici de capacitate reală se află sub nivelul indicilor de capacitate ceruţi de titlurile ocupate, ,,etichetele” corespunzatoare locului deţinut într-o ,,clasă” a societăţii… Indicatorul esenţial al ,,omului – elită” este caracterul şi nicidecum capacităţile intelectuale, astfel în orice ramură de activitate socială, acolo unde înmulţesc intelegenţele în dauna caracterelor este un simptom de decadenţă. Aceasta începe ca orice epidemie, numai pe ici colea, apoi se generalizează… Intelegenţa poate duce la o hotărâre bună, iar voinţa la o executare bună. Dar şi hotărârea şi executarea pot fi păgubitoare altora şi obştei, dacă sunt lipsite de caracter”. Mai clar nu se poate. Dacă poporul român nu-şi dă, încă, seama de situaţia sa de plâns, de hărţuirea la care e supus, şi de ,,furtul ţării”, dacă nu-şi dă seama că ,,s-au spart”, în mari grupări de interese proprii, până şi ,,stâlpii” vaşnici şi legali, constituţionali, de susţinere ai Statului, cele patru ,,puteri” ale lui, iar presa, aşa-zisul ,,câine de pază al democraţiei” a turbat, cum se zice, va fi cam târziu.

N-avem Elite. Tinerii şi maturii, profesioniştii, au plecat unde-au văzut cu ochii să scape de ,,caracatiţa” care sufocă România, U.E si NATO ne privesc încruntaţi, sătui de ,,fiţele” românilor. A rămas în ţară o parte de popor bolnav, care nu mai are putere să reacţioneze. În România se merge pe principiul obosiţilor, a ,,morţilor vii” care nu mai au niciun fel de reacţie. Am ajuns la stadiul de ,,Je m’en fiche”, care e teribilism, dar, mai ales stare de spirit, dacă e vorba de popor. ,,M’en-fichisme” e o stare de spirit sinonimă cu indiferenţa, nepăsarea. Iar ,,je m’en fiche”, tradus, în limbaj comun, mă doare-n cot.

Dar eu unul nu-l cred, totuşi, pe românul verde, capabil de-atâta lehamite. Mai degrabă, cred, îl doare sufletul, nu în cot (nu mai zic de alte părţi), dar, fiind român, adică un om ,,mândru”, transformă starea de spirit, negativă, în teribilism de ocazie, spre a se da mare, deşi e vai de sufletul lui. Românii se luptă zilnic cu un mare handicap, cu nepăsarea autorităţilor şi, ca atare, nici sistemul nu scapă peste noapte de aceasta. Avem, se vede permanent, o nepăsare crasă, istorică, a sistemului mituit cu diverse funcţii, pensii şi salarii speciale, etc., elite, de, faţă de supuşii săi, cum avem, la fel, nepăsarea supusului/supuşilor în faţa nepăsarii stăpânilor/conducătorilor. Numai că, la unii e politica (de stat-de partid) iar la ceilalţi e teribilism, exprimat prin ,,durutul în cot”, că tot n-are încotro. De ce îi doare-n cot, laolaltă, atât pe tovarăşul sistem, cât şi pe bunul român? Răspunsul este evident. De-o istorie de ani, românii au crezut şi vrut altceva decât ce au crezut şi vrut politrucii/politicienii, iar politicienii români refuză, din proprii interese, evidenţa, sunt rupţi de realitate, cum am mai spus, sau au interese, evident, opuse. Aşadar, fiind noi un popor expresiv, ne-am îmbogăţit lexicul cu ,,naibii să-i ia”, ,,nu-mi pasă dacă “, ,,mi-e egal”, adică „nu-mi pasă de nici un fel”, până la aproape vulgarul ,,je m’en fiche”, în diferite variante de înţeles ori rostire.

Policlinica Buna Vestire Craiova

La români, nepăsarea nu e doar istorică ci, şi religioasă, ca sorginte. În viaţa creştinului (şi românul e un bun creştin), deznădejdea şi nepăsarea sunt distrugătoare. Pe cel care a căzut în păcat, şi românul, fie el slugă sau stăpân, e plin de păcate, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care stă drept, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă, îl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii. Iată cum nepăsarea şi deznădejdea, din teribilism, sau ca stare de spirit, devin patimă, căci oare ce-a vrut să spună Domnul când a spus : ,,Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10)”? Dar pe cine mai interesează, în zilele de azi, ce vrea omul şi ce zice Domnul? Că suntem deja vrednici de plâns, căzuţi spre a nu ne mai scula, rătăciţi, pe drumul neântoarcerii, ca în ziua ispitirii în pustiu.

 

Politica