Primesc de la jurnalistul, scriitorul, dar şi directorul (o lungă perioadă) Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național Dolj, o scriere „dintr-o suflare”, un fel de eseu-strigăt istoric, despre Oltenia şi ai săi deosebiţi olteni. Nu mă miră rămânerea în sufletul lui Dan Lupescu a acestui „strigăt”, că ne cunoaştem din ale vremuri, am roit şi eu în preajma spiritelor deosebite ale Craiovei acelor ani, V. G. Paleolog, I. D. Sârbu, Al. Piru, am scris şi eu o carte de eseuri istorice în care povestesc ce fu pe aceste meleaguri, de când lumea. Încape, şi e binevenită, în pagina de cultură a Jurnalului Olteniei o asemenea scriere despre asemenea Istorie şi asemenea Oameni ai Olteniei. Deci, zice Dan Lupescu, speriat ca şi mine, că ne-am uitat Istoria (străveche ori recentă):
„A existat o Craiova a Spiritelor Înalte, Voievodale. Plămădite și țâșninde din străfundurile lutului oltenesc. Mai scânteietor, poate, decât alte obârșii românești, risipite în toate zările lumii, de aici, din leagănul Europei Vechi, de unde a roit prima civilizație a Terrei, până în Indii (unde stră-stră-moșii noștri au dus limba traco-geto-dacilor și Vedele), până în Septentrionul și Apusul de toate felurile.
De ce vă faceți a uitare că primul descoperitor al Americii, care a făcut înconjurul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan, a fost străbunul nostru Aethicus Donares (Ister), filosoful-explorator
pelasgo-dac? De ce vă faceți a uitare că hominidul de la Bugiulești (Vâlcea), descoperit de arheologul C.S. Nicolăescu-Plopșor, este cel mai vechi din lume, având vreo două milioane și jumătate de ani, în cârca identității sale matusalemice? De ce vă faceți a uitare că osemintele unei strănepoate a Mamei Geea (Geția), de acum vreo 29 de mii de ani, au fost descoperite în Peștera Muierii, din Gorj, geamănă cu Peștera Polovragi, cățărată prin Cheile Oltețului, acolo unde se bat, cap în cap, munții Parângului și Căpățânii? Despre căpățâna cărui Tătâne neștiut încă, fi-va vorba? De ce vă faceți a uitare că aproape jumătate din zonele cele mai bogate în energie pozitivă de pe Terra se află pe teritoriul României de
azi, Dacia de ieri ? Și că, tot aici, la noi, există cele mai vechi vetre de locuire neîntreruptă din lume, cu mult mai vechi decât piramidele egiptene? Cucuteni, Gumelnița, Vădastra, Cârcea, Schela Cladovei,
Turdaș, Tărtăria pe unde or fi? Nu cumva tot în Dacia de ieri, adică în România de astăzi, micuță, cât ne-a mai rămas după rapturile istorice? … Ehei, după Basarab I (1324-1352) și Dragoș I (1347-1354), Nicolae Alexandru, Dan I, Mircea cel Bătrân (1386-1418),Vlad (Dracul și Țepeș), Radu cel Frumos (1462-1473), Mihai Viteazul (1593-1600), Matei Basarab (1632-1654), până la martirul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), respectiv, Alexandru cel Bun (1400-1431), Ștefan cel Mare (1457-1504), Petru Rareș (1527-1538), Vasile Lupu (1634-1653) și noian de alți voievozi ai spiritului străvechi, ai diplomației, politicii, strategiei și tacticii militare, aceste locuri și rosturi binecuvântate de ZalMoș, Zamolxe, Zalmoxe și de urmașii lor au fost mereu apărate, spovedite și mântuite de alte și alte spirite înalte. … Pornind de la creațiile revoluționare, de pionierat, ale unor Al. Macedonski, Constantin Brâncuși, Tudor Arghezi, Henri Coandă, universitarul clujean Adrian Marino, prieten cu Al. Piru, demonstra, acum vreo jumătate de secol, că spațiul românesc cel mai deschis modernului, modernității, modernismului, adică novator peste timpuri și veac, este exact acesta al Olteniei.
În vremea adolescenței mele, Craiova era înfiorată de un Octogon de personalități irefragabile: Mitropolitul Teoctist (viitorul Patriarh al României), V. G. Paleolog (autorul primelor trei cărți despre BRÂNCUȘI, prieten de tâmplă al acestuia), Ion D. Sârbu (ucenic al lui D.D. Roșca, Lucian Blaga, Liviu Rusu), Al. Piru (Magistrul, întemeietor de Filologie în Bănie, personalitatea a cărei strălucire și autoritate aveau să propulseze întru lumină Universitatea din Craiova), Ion Zamfirescu (ex-profesor al viitorului rege Mihai I al României), C.S. Nicolăescu-Plopșor (marele arheolog, istoric și povestaș, autor al lui Tivisoc și Tivismoc), Mihnea Gheorghiu (anglist de excepție, a cărui umbră voievodală străfulgera, din timp în timp, străzile pe care călcase Mihai Viteazul) și, desigur, Iancu
Atanasescu (arhitectul). Înaintea eminențelor lor fuseseră Nicolae Iorga (11-12 ani conducător al revistei Ramuri), Emil Gârleanu, Liviu Rebreanu, George Coșbuc, Traian Demetrescu, C.D. Fortunescu, Tiberiu
Iliescu (fondatorul revistei Meridian), Fanu Al. Duțulescu (autorul primului dicționar filosofic românesc, autor a numeroase dicționare enciclopedice, unul de 7.500 de pagini, acestea din urmă rămase în
dactilograme)… Deloc copleșit de notorietatea marelui cărturar, scormonitor de arhive, istoric al culturii (dar și mutilator al literaturii române din vremea sa, prin semănătorismul și poporanismul pășunist…): Nicolae Iorga, șeful său suprem în Comisia Națională a Monumentelor Istorice -, arhitectul IANCU ATANASESCU a avut înțelepciunea (bazată pe excelenta sa pregătire profesională, instrucția și educația cu largi orizonturi umaniste) de a NU urma „fața nevăzută a Lunii”: stilul excesiv autoritar, autarhic, al ctitorului Universității de Vară de la Vălenii de Munte. Dimpotrivă. Cu un soi de smerită diplomație și tactică străveche, s-a detașat de Nicolae Iorga, din punctul de vedere al exceselor acestuia, preluând și perpetuând, în schimb, cu precădere, energia pozitivă, avântul titanic și încrederea marelui savant că obârșiile neamului se impune a fi apărate cu destoinicie și dârzenie. Arhitectul Iancu Atanasescu a urmat – probabil, dintr-un instinct seniorial – modelul primarului legendar al Craiovei: Nicolae P. Romanescu. Adică al aceluia care, după cele mai înalte standarde occidentale, a fost un vizionar. A croit Craiova ca urbe modernă. Craiova care rezistă, respiră, este vie inclusiv astăzi, în contemporaneitatea nemilosului secol XXI, veac al noilor imperii devastatoare de valori, tradiții, identități culturale și naționale. Dintr-un oraș cu zone sordide, cu periferii care luau cu asalt, jur-împrejur, multisecularul centru istoric, cotropit de pecinginea mlaștinilor, a țânțarilor și a segmentelor insalubre, Nicolae P. Romanescu a purces, asemenea unui Întemeietor și Înainte Mergător, într-o operă urbanistică având drept cap de perspectivă viitorimea. El a desecat zeci, sute de hectare, ce amenințau, prin insanitatea lor, însăși ființa locuitorilor Craiovei. A introdus rețele de apă potabilă și de canalizare. A dictat desenarea și realizarea, la scara 1/1 a realității, a două mari bulevarde, primele din istoria Băniei: Știrbei Vodă și …1 Mai (din păcate, nu mai știu cum se numea inițial). A creat numeroase școli. A impulsionat realizarea liniei ferate Craiova-Calafat și modernizarea șoselei Craiova-Bechet. A ctitorit și a coordonat efectiv realizarea Parcului ce-i poartă numele: Romanescu. Și-a vândut o moșie, pentru a achita creditul pe care Primăria Craiovei îl făcuse pentru a-și remodela chipul urbanistic. Ei bine, cu acest model magnific în minte, al primarului Nicolae P. Romanescu, arhitectul Iancu Atanasescu a acționat și a supraviețuit profesional, dar și uman, mai bine de o jumătate de secol. Poate chiar trei sferturi de veac. …Ca prin vis, îl văd și acum. Nu mi s-a părut niciodată volubil. Din contră. Tăcut. Adâncit în gânduri. În frământările sale de zi cu zi. În lupta cu vremurile zise noi. Cu birocrația și cu mințile obtuze ale mai marilor epocii. Pot afirma cu mâna pe inimă că arhitectul Iancu Atanasescu mi se întrezărea, prin anii 70, mai degrabă ca un fel de Pitagora, cufundat în descifrarea tainică a unei noi ecuații de sine inventată, a unei noi formule de viață, de supraviețuire a comunității căreia i se dedicase, cu decenii în urmă. Preluând, parafrazând o sintagmă a lui Octavian Paler, părea un metec rătăcit pe malurile Jiului, încercând să surclaseze mâzga acidă, noroaiele lipicioase ale evului stalinist și post-stalinist. Ca fel de a fi, ca temperament, arhitectul Iancu Atanasescu era, am bănuit, la polul opus față de sfătosul, jovialul și mucalitul V.G. Paleolog, un alt patriarh de taină al acelor ani. Amândoi erau, însă, oameni ai faptelor durabile. Dacă V.G. Paleolog a luptat o viață pentru a deschide ochii românilor asupra grandorii creației lui BRÂNCUȘI – a cărei măreție Occidentul, mai ales nord-americanii, o văzuseră demult și o încurajaseră continuu -, Iancu Atanasescu a vegheat, ca un vulture zăgan, ca un șoim cu ochi magici, necruțători, la ocrotirea valorilor naționale de patrimoniu, de aici, din Craiova, din Oltenia, din această binecuvântată parte a Grădinii Maicii Domnului: România. Atât de mult a prețuit valorile adevărate, încât a pictat un expresiv tablou având-o ca protagonistă pe una dintre cele mai eclatante mirese ale Patrimoniului Eclezial din vecinătatea Jiului, la Mofleni, doi-trei kilometri de centrul Craiovei: Biserica monastirii Coșuna, acolo unde funcționează din timpuri vechi Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Grigorie Teologul”, de sub autoritatea Arhiepiscopiei Craiovei și Mitropoliei Olteniei. Am descoperit absolut întâmplător tabloul, în primii ani ai acestui mileniu, pe unul dintre pereții marelui hol al edificiului care găzduia/ găzduiește Institutul Patrimoniului Național, în București, în vecinătatea Colegiului Matei Basarab și foarte aproape de Piața Sf. Vineri. Cei de acolo mi-au lăsat impresia că nu aveau habar de ce comoară lăsaseră, aproape în voia sorții, într-un spațiu de trecere publică, de unde orice avizat (sau nu) îl putea sustrage. Am fotografiat tabloul, l-am publicat în revista LAMURA și i-am comunicat doamnei arhitect Georgeta Nicolae, fiica marelui dispărut, acest detaliu, sfătuind-o să facă demersuri insistente pentru a-l recupera. Sper ca acest tablou să fi supraviețuit poftelor vreunui manager ori consilier de acolo, pe care, într-un fel, i-am trezit la realitate. Trebuie verificat. Mai ales că, la un moment dat, mi-a ajuns la urechi zvonul că pictura aceea ar fi o… copie. Mie unuia îmi este clar: cineva a avut grijă să sustragă originalul și să pună în loc o copie…
Furat de valul acestor rememorări era gata-gata să omit un amănunt extrem de important: de la arhitectul Iancu Atanasescu a rămas, în depozitele luminoasei Biblioteci Județene AMAN Dolj, un exemplar dactilografiat al celui mai substanțial studiu, din acei ani 70-80, dedicat CULELOR din Oltenia. Editura Scrisul Românesc, condusă de regretatul poet și eseist Ilarie Hinoveanu, a publicat un extras din această dactilogramă, pe coperta volumului apărând și numele unui colaborator postum al arh. Iancu Atanasescu. Anume Valeriu Grama, inspector al Comitetului de Cultură Dolj, cel care, desigur, a realizat selecția textului și a întreprins diligențele de editare a acestei exegeze de referință. În anul 2014, prin osârdia domnului Pavel Popescu (fondatorul Filialei Euroregionale Sud-Vest Oltenia a Uniunii Arhitecților din România, până mai ieri președintele acesteia) avea să vadă lumina tiparului, în versiunea integrală, completată cu noi și consistente capitole, magnificul album CULELE DIN OLTENIA, la Editura ALMA din Craiova. Imprimarea ediției princeps a fost finanțată, din venituri proprii/extrabugetare de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național Dolj, al cărei director am fost, vreo 13-14 ani, în zorii secolului XXI. Pe copertă, au apărut numele celor doi autori reali ai acestei bijuterii editoriale: Iancu Atanasescu și Pavel Popescu.
Efigia marelui sărbătorit de azi, la 125 de ani de la naștere, ne binecuvântează pe toți. Ea poate fi privită, efigia, ca o pavăză de lumină. Iancu Atanasescu a fost și va rămâne în istorie drept un adevărat Paznic de Far al valorilor de patrimoniu național construit în Craiova, în Oltenia, în România.
Pios și sfielnic omagiu!”
