joi, martie 28, 2024

Ultima ora

spot_imgspot_imgspot_imgspot_img

Sport

Jurnalul moldovencei ajunse la Craiova

Eram în halat alb, cu cartea de anatomie în mână, când am aflat c-am fost admisă să studiez în România, la Universitatea din Craiova. Spaimă, șoc, fericire… toate s-au adunat într-o clipă, iar în cealaltă trebuia să fac alegerea – plec sau rămân!

Toate s-au întâmplat repede și-am ajuns să mă gândesc la alegerea făcută abia în autocar. În treisprezece ore de drum m-am tot gândit dacă era curajos să plec de-acasă, dacă e nebunește sau dacă îmi va purta noroc?!  Recunosc! Și astăzi încă îmi pun această întrebare.

Nebunia, în sine, a început abia când am coborât la cămin și am auzit întrebarea ” Vă făcurăți copie la buletin? ”.  Hopaa! gandeam eu. E perfectul simplu! Mi-a luat ceva timp să-i înțeleg, mai ales, mai târziu când citeam mesajele lăsate de colegi. Sincer, acesta a fost momentul când am deschis ochii și urechile ca să înțeleg că, chiar dacă vorbim aceeași limbă (pe lângă dialecte), suntem difereți! În primele săptămâni eram pasivă, analizam oamenii, spațiul ce mă înconjoară și relațiile sociale. Să vă povestesc!

Policlinica Buna Vestire Craiova

În fiecare dimineață mergeam până la facultate, dar și după cursuri încercam să explorez cât mai multe locuri necunoscute mie. Arhitectura orașului mi-a atras în special atenția: de la stil renascentist,  baroc si neoclasic până la cel românesc, dar și cu ușoare nuanțe din eclectismul european. Nu e ca și cum nu m-aș fi oprit să-mi imaginez cum ar fi să trăiesc în secolul al   XVII-a. Orășelul din care vin are în stilul construcțiilor o amprentă autohtonă puternică în care nu persistă  stilurile arhitecturale menționate mai sus, stiluri care fac orașul să pară de poveste, mai ales noaptea. Clădirile astea gigantice nu au făcut decât să reliefeze conturul unui nou început. Și cum foamea vine odată cu mișcarea, nu am putut să trec cu vederea covrigăriile (specific românesc). Mi s-a părut ciudat (mai apoi original) să întâlnesc astfel de brutării și mai ales să citesc pe una din etichete ”covridog” – denumire ce mi-a trezit la maxim amuzamentul! De asemenea, fast-food-urile aici sunt mult mai cotate ( și în număr mai mare).

Integrarea într-o societate nouă mi s-a părut a fi cel mai complicat lucru, iar asta se explică prin două motive:

1. Frica de a mă exprima (moldovenește!) și de a nu fi înțeleasă.

2. Frica de a înțelege greșit ceea ce doresc să spună alții datorită fundalului cultural diferit pe care-l am.

Problemele fiind spuse urmau a fi tratate! Așa am început să învăț sensul anumitor expresii, să studiez tematicile discuțiilor, să le înțeleg comportamentul și atitudinea… Să vedeți ce-am descoperit și am învățat! În Moldova la întrebarea ”Ce faci?” primești un răspuns amplu în care oamenii chiar povestesc ce fac în momentul de față sau au făcut în trecutul apropiat. Aici, începând cu salutul ”Buna, ce faci? ” și răspunsul ”Bine, tu?” am înțeles că  se vorbește direct la subiect și scurt. După mi-am mai schimbat părerea și am înțeles că se trece direct la subiect, dar oltenii nu vorbesc, nici pe departe, puțin. Oltenilor le place să comunice, să povestească, nu se inhibă să-și exprime gândurile și sunt foarte direcți. Sunt buni îndrumători în a da direcții, chiar dacă mi-au dat bătăi de cap cu ”un pic mai în față/ mai în spate” la noi fiind ”mai la deal/ vale , sus / jos”. Din seria ” Confuzii de străin” mai este și frecventa întrebare ”Păi?”. Chiar dacă acum râd de mine, la început, după această întrebare așteptam (și chiar așteptam) o oarecare continuare (lucru ce mi se părea firesc întrucât întrebarea suna neterminată). Pe la noi se obișnuiește a da întrebarea completă ”Păi de ce cutare a făcut ce a făcut?”. Acum că am înțeles-o, o utilizez cu aceeași satisfacție cu care o fac oltenii. O altă nelămurire o aveam cu adresarea ”Vere” sau cu ”a sta pe ciuci” (la noi zicandu-se ” a sta in pirostrii”). Nu mai vorbesc de umorul oltenesc care, cum zicea Nelu Cristescu ”Dacă nu-l au, tot îl stârnesc!”     

        Acum aș trece de la nelamuririle și situațiile mele penibile la experiențele mele printre tineri.

Ce credeți că a făcut moldoveanca (și doar moldoveanca) în prima zi de facultate, la intrarea profesoarei în sala de curs? S-a ridicat în picioare! De aici pornește următoarea mea observație- tinerii sunt mult mai liberi în exprimare dar și în acțiuni. Ușurința cu care un student poate ajunge la profesor, comportamentul dezinvolt la facultate, libera exprimare… nu cred că tinerii înțeleg cât de norocoși sunt, de fapt. Nu e ca și cum acasă stătea cineva cu arma la tâmple, dar e primit ca stundenții să asculte de profesori și de instrucțiunile lor. E mult mai strict și nu ni se permite sa avem orice fel de atitudine din simplul respect pentru profesori. Aici tinerii sunt mai rebeli gata oricând să facă ce vor! Ei nu așteaptă să-i cheme pauza între cursuri, ei cheamă pauza când o doresc!

          În Craiova își pot permite să aibă mult mai multe ocupații și evenimente (spre deosebire de orășelul natal). Noțiunea de ”distracție” are câteva tangențe comune, astea fiind cluburile, pub-urile și grătarele (ocazional). Noi obișnuiam mai mult să ne creăm evenimentele și distracțiile. Fie că era vorba de excursii sau deplasări pe câteva ore cu gașca, seară de jocuri programată, ciclismul până în alte localități (un fel de micii exploratori); mi se pare că petreceam mult mai mult timp în aer liber . Aici rețelele de socializare sunt inevitabile, cea mai mare parte a comunicării petrecându-se în lumea virtuală, aceasta ocupând și cea mai mare perioadă de timp din activitatea unui tânăr. Dacă acasă puteam să stau fără Facebook mai bine de o lună, aici toate știrile legate de universitate, evenimente sau colaborări au loc prin intermediul acestuia.

Că tot vorbeam de diferențe, tineret… O sa trec la niște deducții mai sensibile. La primul curs de la facultate, venisem aproape nemachiată (aplicasem doar rimelul). Mă simțeam bolnavă pe lângă alte colege, pentru că arătam palidă! Majoritatea aveau tenul asemeni păpușilor de porțelan doar eu păream să fiu de lemn. Fetelor le place machiajul, le place să exteriorizeze dispoziția și starea lor prin machiaj. Și nu- nu le e frică de culori, indiferent ca sunt mai pale, sumbre sau vii. Mai mult, am descoperit că machiajul (pentru majoritatea) este o adevărată rutină și că fiecare din ele are un secret. Eram intimidată inițial de acest detaliu, pentru că un machiaj bogat îl aplicam doar pentru anumite ocazii, pe când aici în fiecare zi ele reprezentau prin acesta altă atitudine, un nou gând. Țin să sper totuși că tot efortul ține de personalitate și curaj și nu frica de imperfecțiune. Cât despre băieții,oh, le place să se îngrijească. Tunsoarea e în mod evident un lucru important pentru ei. Îi reprezintă! Mi s-a părut foarte ciudat să întîlnesc tipi ce îndrăgesc spray-ul de păr și ceara, sau dețin uscător de păr. E ciudat pentru că în Moldova băieții cu părul mai lung sunt în minoritate și preferă să pună accent pe masa musculară și stilul de viață sănătos. Dar sunt la 600 kilometri de casă, lucrurile diferă și e firesc!

De mai bine de 8 luni de când sunt la Craiova, încă îmi place să mă minunez: să mai văd un domn ridicând pălăria, să aud la colț de stradă un saxofon sau clarinet, sau mai nou, să privesc magnoliile înflorite. Diferențele culturale încă mă mai lovesc pe umăr din când în când și la sigur voi avea parte de multe alte surprize. Nu îmi rămâne decât să învăț de la alții și alții de la mine pentru că în esență toți ne unim sub denumirea de OM.

 

P.S: Sper să-mi ierte colegii întrebările mele obositoare .

Politica