Sunt zile în care să fii interist e ușor, altele în care e o datorie și zile în care să fii interist e o onoare” – Giacinto Facchetti.
Astăzi e una dintre zilele în care avem datoria să fim alături de echipă. E greu să-mi găsesc cuvintele acum, mă simt fără repere, ca un naufragiat în mijlocul oceanului.
Nu e ușor, după o asemenea umilință în fața întregii lumi, după o prestație rușinoasă – cea mai slabă din era Inzaghi -, comparabilă cu înfrângerile cu Hapoel Beer Sheva din Europa League din 2016.
Nu e ușor după ce ai văzut o partidă în care jucătorii tăi „nu s-au prezentat la meci” și păreau a fi 11 suporteri „culeși” aleator din tribune cu 5 minute înainte de fluierul de start. Nu e ușor, dar asta e Inter, pazza (nebună), și în sens bun și în sens rău. Ăsta e ADN-ul ei și noi, interiștii, știm foarte bine asta. Inter nu e pentru oricine: nu e pentru cardiaci, nu e pentru cei slabi de înger. E pentru oameni puternici, e pentru masochiști, e pentru cei „nebuni” ca ea și pentru ea.
Nu e ușor să pierzi 2 finale în 3 sezoane, chiar dacă le-ai pierdut împotriva unor echipe care au aruncat miliarde de dolari în timp ce tu strângeai cureaua.
Nu orice dimineață bună se transformă într-o zi bună
Ziua de sâmbătă, pentru mine, a început bine. M-am trezit entuziasmat (binedispus și de faptul că Inter Primavera a câștigat vineri seara Scudetto, primul după cel câștigat de Chivu) și nerăbdător să înceapă finala. Și ca să treacă timpul am combinat utilul cu neplăcutul și am făcut curățenie generală în casă. După 8 ore am crezut că ce a fost mai neplăcut a rămas în urmă. O, ce surpriză am avut…
Superstiții și semne
De fel nu sunt superstițios. În viața de zi cu zi n-am nici cea mai mică problemă să fac ceea ce lumea consideră că dacă faci aduce ghinion, gen să te întorci din drum și altele asemenea. Când vine însă vorba de Inter sunt o altă persoană. Superstițiile devin aproape un ritual: îmbrac un anumit tricou (în funcție de competiție) când văd meciul, mănânc un anumit tip de mâncare înainte de meci, stau într-un anumit loc pe canapea.
Pe lângă superstiții mai sunt și semnele. Sezonul ăsta de fiecare dată când m-a durut capul am făcut un meci slab. Și ieri, după ce am terminat curățenia m-a luat durerea de cap… Am crezut că din cauză că am stat toată ziua în casă, așa că am ieșit afară să fac câțiva pași, să iau aer curat, să-mi limpezesc mintea. N-a ajutat, așa că am fost nevoit să iau o pastilă ca să-mi revin, să nu văd meciul leșinat. A fost de ajuns că au fost 11 leșinați pe teren.
Un alt semn a fost alegerea echipamentului. Sezonul ăsta de fiecare dată când am jucat un meci mai important cu al treilea echipament n-am câștigat.
Visul transformat în coșmar
Joi dimineața am scris entuziasmat pe contul personal că am visat un rezultat pentru finală (nu l-am dezvăluit atunci tot din superstiție). Știu că visele sunt influențate inconștient de lucruri care se întâmplă în viața reală și nu sunt neapărat profetice. Al meu fusese influențat de rezultatul finalei Conference League dintre Betis și Chelsea: 1-4. Cinci goluri date în seara precedentă și eu am visat 0-5, Inter fiind considerată echipă vizitatoare. Nu sunt naiv, îmi știu echipa. N-am sperat să batem cu 5-0, dar am sperat că 5-ul ăla se întoarce și se transformă în 2. S-a întors, dar doar de partea cealaltă a liniuței…
Momentele frumoase ale finalei
Paradoxal, chiar și după o asemenea umilință poți găsi lucruri frumoase. Primul a fost gestul lui Hakimi, care după gol nu s-a bucurat, a ridicat mâinile cerând parcă iertare foștilor săi suporteri. Achraf a jucat doar un sezon în tricoul Interului înainte să fie cumpărat de parizieni. În toți anii aceștia marocanul, care a pus umărul la câștigarea celui de-al 19-lea Scudetto, nu și-a ascuns dragostea pentru culorile nerazzurre.
Al doilea lucru frumos a fost declarația lui Luis Enrique în conferința de presă de după meci: „Aș vrea să subliniez ceva ce foarte greu se vede în finale. Aș vrea să elogiez Interul. Când am ridicat trofeul, toți jucătorii, tot staff-ul lor, au rămas și au așteptat cu respect să terminăm de sărbătorit. În ciuda înfrângerii dureroase, au ales să rămână și asta este o mare lecție pentru copiii care se uită: în viață, ca în fotbal, se câștigă dar se și pierde, însă e important să știi să pierzi. Sunt multe persoane care știu doar să câștige. Nu! Trebuie să știi să pierzi și să arăți respect rivalului, așa cum a făcut astăzi Inter. Le mulțumesc pentru asta!”. Vorbe mari, care vin de la un antrenor care a câștigat totul, de două ori, dar care a și pierdut cel mai important lucru din lume, un copil.
Ce rămâne de făcut
N-avem ce face decât să fim uniți și aproape de echipă. De cei care coboară pe gazon, oricare vor fi ei. Cei din birouri trebuie să înțeleagă că dacă nu investești bani nu poți să câștigi trofee. Zic asta prefăcându-mă că nu aș ști că pe ei îi interesează mai mult câștigurile financiare decât succesele sportive.
Urmează în scurt timp o nouă competiție: Cupa Mondială a Cluburilor. Ne revedem curând. Până atunci…
„nella gioia e nel dolore all’Inter ho giurato amore”. #amala
Interinho
