Mărturisesc, cu respect, că în cursul vieții mele am cunoscut „de la vlădică la opincă” enorm de multă lume (unii buni, alţii răi, unii proşti, alţii deştepţi, etc. – sunt multe „variante” de oameni). Într-o încercare de definiţie a „stării naţiei”, dar şi a stării Lumii, aş zice (au mai zis-o şi alţii) că politicianul e un om care spune una şi gândeşte alta, cu cinismul aferent momentului, iar Poporul, care are întotdeauna dreptate, deşi n-are, e un naiv social, deşi vede că-n capul lui se sparg toate oalele existenţiale („au plătit cu viaţa lor ale vieților erori…”). Ca să faci asta, mă refer la politicieni, fără a se prinde lumea (că, dacă se prinde, eşti pierdut), îți trebuie talent, îţi trebuie un pic de cultură (inclusiv politică), şi, fără glumă, e artă în toată regula ce fac ei, „teatralgii”. Teatrul e o artă nobilă cu scene din viaţă. Teatrul politic e o artă ignobilă (conform DEX, IGNÓBIL, – Ă, ignobili, – e, adj. josnic, infam, mârşav, abject. – din fr. ignoble, lat. ignobilis) cu scene din viaţa publică a conducătorilor, a politicienilor în general.
Actorii care evoluează pe scena politică devin, în timpul spectacolelor lor, organizate pentru ei, spre a-şi dovedi existenţa, şi spre deliciul sau dezgustul spectatorilor ori telespectatorilor, umile păpuşi/marionete, manevrate de sforarii/scenariştii de serviciu ai partidelor (baronii, bogaţii susținători financiari, mentorii mai vechi sau mai noi ai acestora, …). Actorii care deţin cele câteva roluri principale, de actual/viitor preşedinte, lideri de partide, miniştri sau alţi şefi şi şefuţi (cuvântul e neaoş, nu e tradus/rostit în dulcea limbă moldovenească, unde are alte conotaţii, picante, dar reale), sunt teatralgii şi măscărici atât de talentaţi că plecăm din sălile de spectacol (televiziunile) uluiţi, deşi nu înţelegem nimic din scenariu, decât că va urma, o să facem, o să dregem…. Repetiţiile, fără public, se fac pe scenele principale ale ţării (Cotroceni, Palatul Victoria, Palatul Parlamentului şi sediile partidelor, dar şi „în teritoriu”). Când se joacă pe scena Ţării (televizii), spectacolul oferit de teatralgii e grandios, mici sau mari galerii îşi manifestă (spontan) entuziasmul, freamătă masele/mulţimile, o parte a lor aplaudă, altă parte înjură (în neaoşa limbă românească), trăirile sunt intense, imense, ca la fotbal, ce mai. Spectatorii şi telespectatorii se grupează, se regrupează, căci se stârnesc patimi, pasiuni teribile, fiecare aşteptând cu nerăbdare spectacolul de-a doua zi.
Pe marea scenă a Ţării, apar, din când în când, în replici anemice ale actorilor principali şi în fundal, aşa, ca nişte umbre, figuranţii dintotdeauna ai istoriei, Poporul Român, care n-are „purtători de vorbe”, nici lideri „charismatici”, nici invitaţii la televizii – cum să inviţi poporul la televizor!, el, Boborul, fiind un „neica nimeni” de fapt, că nu e înscris în niciun partid, fiind, de fapt, transformat, cu/la voia/vrerea stăpânirii, într-o populaţie amorfă, anemică, abia târându-şi existenţa tragică pe scena aceleiaşi istorii tragice. Acești figuranţi ai istoriei, muncitorul şi ţăranul român – de fapt nici nu mai există, bătrânii şi copii, joacă rolul vieţii lor, viaţa şi existenţa ca fiinţe umane într-o societate inumană condusă cu cinism de inconştienţi, analfabeţi şi „nebuni” – vezi putin.
Eu n-am văzut, n-am auzit, în nicio ieşire publică a celor ce ne conduc, exprimată măcar o idee din care să reiese că ei ştiu de existenţa groaznică a poporului lor şi a ţării lor. Ei au Parlamentul lor, Guvernul lor, Instituţiile lor. N-au avut, şi nu au, Poporul lor şi Ţara lor. Nouă ne-au mai rămas speranţa şi Rugarea către Cel de Sus. Lor le-a rămas „o vacă de muls” – Poporul român!
***
Părintele Gheorghe Calciu: …Ci încetează Doamne, bătaia Ta împotriva poporului românesc, intră Doamne, ca un împărat ceresc în ţara noastră şi în neamul nostru şi-l scapă Iisuse, de uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Că prigoneşte vrăjmaşul sufletul neamului românesc şi viaţa lui o calcă în picioare. Făcutu-l-a să locuiască în întuneric ca morţii cei din veacuri, şi sufletul lui este mâhnit de moarte. Că l-au trădat cei puşi de Tine să-l conducă şi au uitat că Tu ai spus că cel ce vrea să fie întâiul, să slujească tuturor. Şi ei au ştiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tău, l-au asuprit şi l-au jefuit, l-au vândut altor neamuri şi au călcat poruncile Tale, iar pământul acesta, pe care l-ai dat neamului românesc pe veci, l-au înstrăinat… Redă poporului nostru pacea văzduhului şi îmbelşugarea roadelor pământului, stăpânirea de sine, demnitatea lui creştină şi naţională de altădată, conducători buni şi cinstiţi, neasupritori, nemincinoşi şi nelacomi…