Vă mărturisesc că în ultima vreme am cam sărit peste cal cu obligaţiile mele faţă de Jurnalul Olteniei, lăsând, tot mai des, ziarul fără „Editorialul” de fiecare zi, dintr-o lehamite a „scrisului degeaba”, sau dintr-o tot mai prezentă „stare de soflete către starea de moflete” – cum zicea Nichita (cine mai ştie azi de Nichita?) acum ceva ani (în secolul trecut), când viaţa pe planeta Pământ o luase razna. Atunci asemenea percepţii erau însă generale în popor (atât la oamenii de rând cât şi la intelectuali (atunci existau intelectuali), iar oamenii de rând „gândeau cu capetele lor”, cum zicea „tovarăşu”. Dar cel mai mult mă fac să-mi fie lehamite să mai scriu unii „cititori” care, deşi eu scriu în limba română, înțeleg scrisul meu în sanscrita de stepă. Acest „dialog al surzilor” mă face să-mi amintesc, cu regrete, de multe din alte vremuri spre a găsi o explicaţie a „luatului razna”, că, zău, am luat-o razna rău de tot.
Prin `80 şi, Dacia mea 1300, cu „eleroane moderne”, parcată în faţa sediului unde eram director, n-a vrut cu dat dracu să pornească, să plec acasă, în ciuda strădaniei şoferilor mei, aşa că unul din ei a chemat un mecanic. A venit omul, mecanicul, un om simplu, în vârstă, s-a urcat în maşină, a „dat o cheie” şi, scurt, ieşind din ea, din mașină, zice, serios şi sigur pe el: „e sărită dupe fix, domn director”. Eu am cam rămas cu gura căscată, zicându-mi în gând că omul chemat face mişto de mine. Şi-a scos sculele, la, la, la, şi într-o juma` de oră de trebăluit sub capota Daciei mele cu număr mic (nici nu ştiţi ce important era atunci să ai număr mic), a dat o cheie şi, gata, a pornit sărita… .
Aşa cred eu că se întâmplă şi cu unii dintre noi, cred că suntem săriţi după fix, zău, că numai prostia şi prostirea, despre care am tot scris, nu sunt suficiente pentru a explica de ce am luat-o razna de-a binelea. Repet, unii dintre noi nu prea mai suntem „responsabili” cu viaţa în ţara asta şi-n lumea asta. Atât „unii” – nu hunii -, din „poporul emancipat” de vechiul regim (el era baza Ţării, talpa), cât şi din „intelectualitatea nouă”, compusă din „analfabeţi funcţionali”, care mă fac să cred că, în ciuda legilor naturii şi a teoriei evoluţioniste, omenirea evoluează involuând, făcând necesară inteligenţa artificială – un fel de terminare a omenirii. Ar fi nevoie de „mecanicul” meu de pe timpuri pentru un diagnostic al „bolilor românilor” de azi.
Încep cu „ţăranii”, adică, scuze, cu cei care trăiesc „la ţară”, pentru că reprezintă jumătate din populaţie şi sunt talpa şi sufletul ţării, o importantă categorie de oameni ai muncii, cum zicea Tovarăşul pe vremuri. Dar „ţăranul”, ca „omul absolut” (P. Țuțea), ţăranul ca omul suferinţelor şi fericirilor totale, dacă abordăm existenţa sa în latura filozofică, nu mai există. Dacă gândim ţăranul din punctul de vedere economic, el este cel mai ieftin cetăţean al ţării, nu consumă şi nu fură de la buget, supravieţuieşte, se descurcă așa cum poate, greu, dar încă există, crăcănat între sat, de unde-a fost gonit, şi oraş, unde se simte în plus, spre deosebire de „orăşenii” proveniţi din „ţăranii şcoliţi”, care sunt bugetofagii absoluţi (şomaj, compensaţii, salarii şi sporuri de toate felurile, inclusiv nesimţite, unele penale, pensii, etc).
Aş vrea să văd şi eu măcar un ţăran primind bonuri de masă, primă de vacanţă, de Crăciun, de Paşte, spor de muncă grea, de noapte, şi pensie (cumulată cu salariul) la 45 de ani. El e doar mare donator de voturi la alegeri. Ţăranul, ca ţăranul, în istorie se mai schimbă, nu mai umblă în iţari şi opinci, ca pe Columna lui Traian, umblă în haine rămase de la copiii cei plecaţi în lume (nu ştii ce să simţi când îl vezi pe nea Ion îmbrăcat în pantaloni evazaţi şi cu geaca de firmă, cu „I love you” pe spate, când ară postaţa lui de pământ „restituit” tot cu plugul cu boi sau cai. Nu mai doarme pe prispă, ci în casa mică (a mare, casa, se deschide când vin copiii de la oraş să-i vadă ce mai fac, să le aducă medicamente şi să le mângâie sufletul că le-au venit copii acasă şi are cine să-i îngroape), la televizor, dar tot cu sapa dă din zori şi până la prânz, când, gata, se retrage către sat. Alţi ţărani devin intelectualii sau conducătorii satului. Cunosc un consilier local dintr-un sat, nu spun care, care, noaptea/ziua, depinde de ture, e paznic şi omul bun la toate la oraș, la o firmă, iar când e liber e consilier în satul lui, putere locală, cum se zice.
Blaga zicea că veşnicia s-a născut la sat, dar în marea trecere (tot Blaga), ţăranul s-a schimbat, încât nu mai există decât numeric, prin acei locuitori ai satelor, cum le zic eu, în niciun caz prin ţărani. Ţăran, de fapt, vine acum de la ţară, acel loc, altul decât oraşul, în care trăiesc, numai ei știu cum, nişte oameni, nu „nişte ţărani” ai lui D. Săraru. Când era mică, fiica mea mă întreba dacă noi avem ţară, avem tată, acolo unde sunt maica şi taicu (acum nu mai sunt), aşa le zicea ea părinţilor mei. Cam asta e ţara care înseamnă jumătate de ţară din Ţara de început de mileniu bântuit(ă) de perfida pandemie, care face victime şi „la ţară”, încremenită în istorie exact ca-n parodia lui Topârceanu: Locuința mea de vară/E la țară…/ Acolo era să mor/ De urât și de-ntristare/ Beat de soare/ Și pârlit îngrozitor!/ Acolo când n-are treabă,/ Orice babă/ Este medic comunal./ Viața ce aci palpită/ E lipsită/ De confort occidental./ Nu există berărie,/ Nici regie…/ Doar un hoț de cârciumar/ Care are marfă proastă/ Și-o nevastă/ Ce se ține c-un jandar…./ Când se ia câte-o măsură, Lumea-njură/ Pe agentul sanitar/ Și-l întreabă fără noimă:/ – Ce-ai cu noi, mă?/ Pentru ce să dăm cu var?…/ Ale satului mari fete/ Fără ghete/ Ies la garduri pe-nserat…/ (Am văzut aci-ntr-o noapte/ Niște fapte/ Care m-au scandalizat!).
Dar ce mai e ţăranul român, mai poate fi el? Păi, nu mai e, şi nu mai poate fi. Mai există doar nişte umbre ale lui, un fel de chinuiţi ai nemuririi, pe care istoria nu-i va reţine, şi cărora, acest început de secol european, nu ştiu ce rol le va rezerva, dacă o fi şi-o fi să fie… Apoi, dacă prostia cu ştaif a politicienilor va deveni caz penal în România, ne vom trezi, şi ne vom da seama că ţara e viitorul acestei ţări. Altfel, totul depinde de cei din capul trebii. Tu ce poţi să faci? Să îngâni Mioriţa şi atât. Dacă o mai ştii şi pe-asta, că a uita e omeneşte.
