Aşadar pe teritoriul scumpei noastre patrii România, ajunsă, prin lupta unor oameni binecuvântaţi, şi prin vrerea Domnului, aproape întreagă în rândul lumii (UE şi NATO), avem un „eşichier politic” care să păstorească Ţara, ales de popor, de-ţi vine să te cruceşti cu ambele mâini, deşi e ştiut că, scuze, „cu stânga nici cruce nu-ţi poţi face” (E. Cioran). Însă, ca la noi, la nimeni. Avem, ca ideologii, stânga (PSD – socialist), şi stânga stângii (AUR-ul cel naţionalist, cu steagu-n mână şi poporu-n gură, care fuge din parlament, că-n afară de două idei – steagul şi poporul – n-au altele de spus), şi nici ei nu ştiu ce vor şi ce caută pe-aci, apoi dreapta (PNL=PNL+PD – fost de stânga), dreapta dreptei (USR-ul cel teribil de tupeist, ultraşi politici), şi „alţii” – UDMR-ul, care, legal, e o uniune etnică, nu partid, care n-are ce căuta prin politica statului român, şi „celelalte naţionalităţi” – tot uniuni/asociaţii pe criterii etnice, blagoslovite de statul român, prin legi, cu posturi de putere în statul român, şi bani foarte mulţi.
Cu asemenea „culori politice”, suntem exact ca-n fabula lui Grigore Alexandrescu (parcă), aia cu „racul, broasca şi o ştiucă/ ce-ntr-o zi s-au apucat/ de pe mal în lac să ducă/ un sac cu grâu încărcat…”. Văzând eu asemenea peticeală politică, urmare a prostiei şi prostirii românilor, în instituţiile statului român, care-ar trebui să guverneze, administreze şi legifereze spre binele şi prosperitatea poporului care i-a adus aici, de te-apucă râsu-plânsu, mă tot gândesc dacă n-ar fi bine, în această conjunctură, chiar toxică pentru ţară, să-ncercăm un alt USL (uniunea social-liberală), mai ales că nu mai sunt în scenă „teribilii” Victoraş-Titulescu, chinezul turcit, Crinul cu „legitimaţie” de preşedinte de ţară, şi alţi ipochimeni care au fost scoşi din scenă de popor, care şi-a dat seama ce hram poartă şi, mai ales, că erau mai proşti şi mai hoţi ca EL – „boborul” care se crede cel mai deştept şi cel mai „oţ” de pe planetă, ba chiar din univers.
Acum însă, e valabil şi proverbul ăla, tot românesc: ce-şi face omul cu mâna lui, nici dracu nu mai desface. Poate se poate totuşi, dacă Ludovic şi Marcel, nu Orban şi Ciolacu, vor coborî la calitatea de oameni, ajunşi, trecător, politicieni, şi vor face ceva pentru popor şi ţară, nu pentru ei şi partide. Altfel, se vor mai duce pe apa sâmbetei încă patru ani esenţiali, hotărâtori pentru binele românilor în (ne)buna conjunctură mondială – dubla criză medicală şi economică-, căci, vorba lui Eminescu, jurnalistul, „greşalele în politică” distrug o ţară şi poporul său, care, culmea, nu face politică, dar face „oameni politici”. Ca-n „Facerea” biblică, şi poporul mai greşeşte, deşi întotdeauna are dreptate, ca-n voba aia: „aşa l-a lăsat Dumnezeu, ce să-i mai faci acu!”. E, la urma urmei, ceea ce ni se întâmplă, nouă, ca popor, urmarea faptului că nu gândim „cu capetele noastre”, ci cu „patimile noastre”, despre care am mai scris (revin cu ele, cu patimile, săptămâna viitoare, ca-ntr-o „săptămână a patimilor” un film/carte din tinereţe).
După acest editorial voi primi iarăşi telefoane, e-mailuri, ori replici anapoda pe fb, aşa că vreau să mai spun ceva:
– n-am interese politice şi financiare, că sunt prea bătrân pentru astea. Dacă nu le-am avut (interesele) când aveam funcţii, nepartinice, când mă întâlneam, la 25 de ani, cu comunişti de vârf, inclusiv cu NC, apoi cu toţi preşedinţii de după, şi cu toţi şefii de partide ale timpului de până azi, de ce-aş face-o acum?
– nu scriu din „enteres”, că n-am, ci din experienţa căpătată în cursul vieții mele, pe cont propriu.
Dar, cum ziceam, viaţa care ne e dată e patimă şi chin, de care nu scăpăm dacă, iar zic, nu gândim cu capetele noastre.
De luni, o săptămână „despre patimi în vreme de criză” în Jurnalul Olteniei.
