Când păşeam spre adolescenţă s-a întâmplat, datorită unui frate al mamei, care era şeful CUASC Petreşti (cred că ştiţi ce însemna, pe vremea aia CUASC şi Petreşti), să fiu martorul unei scene ,,istorice”, o discuţie între tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşul Ion Gheorghe Maurer, atunci, prim ministru al Republicii Populare Române.
”N-ai dreptate Ioane, n-ai, pentru că…”. zicea ,,tovarăşul”, apoi, n-am mai auzit nimic, fiindcă s-au îndepărtat, grăbiţi, dar tot discutând, gesticulând cu năduf, ca să nu zic cu nervozitate, însă omeneşte.
Scena, scurtă de tot, e genială ca istorie a conducerii unui popor. Păi cum să nu fie, când ,,Geniul Carpaţilor ”, ,,Cel mai iubit fiu al poporului”, discuta ,,omeneşte” probleme de partid şi de stat cu Ion Gheorghe Maurer, boier/baron real (prin sorginte, aliură, pregătire, comportament, şi domn adevărat al timpului acela revolut (politic, social şi economic) al României! Ambii erau, cum se spune acum, Leader Schyp ai ţării, liderii României, recunoscuţi național şi internaţional (caleşti regale şi alte ploconiri euro-asiatice, care nu erau fantasmagorii, etc.) şi respectaţi ca atare peste tot. Nu fac, prin ceea ce v-am spus mai sus, apologia vremilor trecute. Dar m-am lovit de ele (de vremuri), le-am trăit şi nu le uit, pentru că au făcut parte din viaţa mea, bună-rea, cum a fost să fie, sortită de Cel de Sus, când a avut timp de noi. Dar nu pot să nu compar (ca să compari trebuie să cunoşti, să trăieşti) varii comportamente în evoluţia istorică, socială şi politică spre prezentul recent, care e cinic, penibil, dezastruos.
Ideea e că, în prezent, nu mai avem limitele pe care le presupune noţiunea de om. Ne dăm în cap, din orice şi oriunde, cu uşurinţa cu care aprindem ţigara. Toţi, politician, conducător (auto sau de instituţie), om de rând, avem clipa de uitare de sine în care nu ne mai pasă şi scoatem ghioaga/coasa/pistolul (la propriu şi la figurat), şi pocnim din plin, fără reţinere, fără sentimente, fără gândul la urmări.
De unde această pornire a inconştientului din noi, la noi, cei aşezati şi paşnici, ospitalieri şi amabili, înţelepţi şi mioritici, resemnaţi şi fatalişti, poetici şi profetici?
Cred că de la politică ni se trage. Şi de la neschimbarea de ani şi ani, aşteptată ani şi ani. Când nimic nu se schimbă, când un pârâu nu mai curge, adică bălteşte, el devine apă stătută, capătă miasmă/marasm, în loc de mireasmă. care e dătătoare de viaţă, e bolnav adică.
Poporul român, am mai spus-o, are sufletul bolnav de nepăsarea conducătorilor săi de-a lungul istoriei, şi alege, greşit, mai mereu, nemaipăsându-i, alţi conducători, la fel de bolnavi ca el, nepăsători ca el. Luptătorul popor român nu mai ştie să lupte, pentru că nu mai are pentru ce să lupte. Când i se pare c-a zărit ceva de bine speră şi tresare dar, atât, renunţă, că nu mai vede niciun rost, totul e zadarnic. Căci poporului român i se-ntâmplă ceea ce grăia Eminescu : ,,Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei. Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna.”
Nu citisem jurnalistica lui Eminescu, românul care ne spune clar ce e politica şi pentru ce şi cine se face ea, dar îmi amintesc de doi oameni care mi-au spus astea.
Primul a fost tatăl meu care, auzindu-mă că ,,m-am băgat cu ăia”- politicienii tinereţii mele, deşi nu mă băgasem, îmi erau prieteni și ei mă foloseau, mi-a zis: ,,…bine bă, te băgaşi în politică, le terminaşi pe toate, vezi să nu-nfunzi beşaura (puşcăria)…”.
Apoi Prof. Oliviu Gherman, primul preşedinte al PDSR, care, la o cafea, acasă la domnia sa, mi-a zis: ,,Domnu Măceş, eu am făcut prostia să mă bag în politică, să n-o faceţi şi dv…”.
Tata, care n-a făcut politică, a intuit pericolul ei, iar Prof. Gherman, care ,,s-a băgat în politică”, a trăit pericolul ei, care pleacă de la faptul că ea (politica) se face de către cine nu trebuie şi pentru cine nu trebuie.
Chiar, voi ştiţi cine sunt cu adevărat şi pentru cine fac politică politicienii din România?
