Doamnă, dintr-o grămadă, pe litoral: „Dacă e s-o iei, până la urmă tot o iei (boala covid, desigur)!”.
Nicolae Ceaușescu: „Tovarăşi, să gândim cu capetele noastre!”
La începutul Timpului ziua avea 5 ore. În urma unui accident astral aproape de Pământ, aceasta a ajuns să aibă 24 de ore inserate în ADN-ul nostru pentru activităţi umane obişnuite vieţii de zi cu zi. Nu mi-e clar când, în acest timp, în noi s-a produs o ruptură, activităţile umane fiind intersectate şi de activităţi inumane.
Suntem bolnavi de singurătate, şi credem că ştim cauzele nestăpânitelor patimi care ne ostoiesc sufletul mai rău decât boala. Dar nu le ştim, şi nici nu e bine să le ştim, din moment ce ele înrăutăţesc boala, mai ales că, pentru sănătatea sufletului sunt suficiente stăpânirea dreaptă, chibzuinţa şi bunacuviinţă, în absenţa căreia patimile se amplifică. Însă fericirea, ca „dar”, ne ocoleşte mereu, căci nu pică din Cerul la care-am uitat să privim, ea trebuie făptuită zilnic, aşa cum zidarul zideşte o casă, şi ţăranul culege roadele toamnei din pământ. Aşa înţelegem munca spre fericire, în care răbdarea nu e zădărnicie, ci primul pas spre suferinţă şi spre frumoasa stare de om. Şi „Timpul nu mai are răbdare”, parcă nu mai are 24 de ore… viaţa pe planeta România, planetă locuită totuşi de noi, e o parodie primordială. Ne facem că trăim, deşi suntem morţi, domne!.
Căci „Trăim o vreme de murit/ Ceva ce nu s-a pomenit/ Căci unii se-ndărătniceau/ să dăinuiască în prostie/ sau poate doar se prefăceau/ că-s încă vii – sau cine ştie/”. (D D). O fotografie perfectă a noului comunism/ capitalism cu faţa (in)umană… Şi, cu vrerea politicienilor, murim pe capete. Şi ei, politicienii, sunt supăraţi că nu murim mai mulţi. De foame, de boli, de clanuri, de traiul pe muchie de cuţit, de hoţii şi nedreptăţi…
Ironia cu tentă de pamflet din citatul de mai sus mi-a fost necesară să-mi explic cum este cu capitalismul comunist din România. Românii, de rând, de mijloc, sau elitele (politice, culturale sau economice) nu sunt pregătite pentru capitalism care, spuneam mai deunăzi, e, în primul rând, o stare de spirit. Stările de spirit nu se pot impune unui popor. Ori actuala formă politică, socială, a fost impusă, cum bine ştim, ca şi comunismul, fără a se ţine cont de starea de spirit a poporului român. După 30 de ani parcurşi pe drumul spre economia de piaţă, de funcţionare a democraţiei, mână în mână cu structurile valorice latente induse în mental în perioada comunistă, trăim un experiment social bazat pe ilegalitate şi inegalitate, lege şi fărădelege. Apoi există discrepanţe enorme între vrerile populaţiei şi cele ale elitei politice, ele fiind rezolvate prin propagandă neghioabă. Dar despre asta am mai vorbit şi vom mai vorbi mult timp în Romania mioritică în care, cei mai mari comunişti au devenit cei mai mari capitalişti. Acum 30 de ani, comuniştii de vârf au furat „revoluţia” noastră şi n-au fost pedepsiţi nici azi. 30 de ani au furat România, și statul român, mituit şi furat şi el bucată cu bucată (parlament, puterea executivă, cea judecatorească, celelalte instituţii) n-a sancţionat şi n-a recuperat nimic. La mineriade ne-au mai omorât pe mulţi şi, nimic. Pe 10 august, la fel. Acum un an, fetele. Acum o lună, renata. Acum trei zile, clanurile şi, din nou, renata, advocata. Acum, adică zilnic, mor români, şi moartea lor e folosită într-o cretină campanie electorală de „neşte dobitoci” (vorba prof. meu Al. Piru) cu ştaif, care nu pricep nici să-i tai, că primul drept al omului e dreptul la viaţă, și că nu există alte drepturi fără responsabilităţi. Sau, vorba altui prof. al culturii noastre (Nicolae Manolescu): … numai ALDE Ciolacu ar putea găsi un motiv cum că guvernanţii manipulează cifre, etc., … şi doar deviaţia de sept intelectual şi moral îi determină la asemenea manevre! Apoi există discrepanţe enorme între convingerile populaţiei şi cele ale elitei politice, ele fiind rezolvate prin propagandă neghioabă. Dar despre asta am mai vorbit şi vom mai vorbi. Înainte vreme eram oameni cu „frica de Cel de Sus”, morală, şi cu frica de noi înşine, telurică. Acum suntem ai nimănui, nu mai avem niciun Dumnezeu. N-avem mamă, n-avem tată, Neant suntem, şi goi.
În data de 21.11.2013, la ora 15.45, transmiteam către redacţia cotidianului Ediţie Specială, patronat de Cristi Constantinescu, astăzi la Jurnalul Olteniei, editorialul „Ana, Luca, Teo, Dej…”. E ciudat că mi-am amintit de el, când m-am apucat să scriu editorialul de azi pentru Jurnalul Olteniei. Ziceam atunci că Ana Pauker, după ce s-a reîntors în România, în 1944, împreună cu armata sovietică, a fost aleasă secretar al C.C. al P.C. din România, organizând guvernul de coaliţie (ca acum), intitulat „de largă concentrare democratică” (tot ca acum – PSD, PNL, PC, UNPR), de fapt controlat de comunişti (şi securişti), prezidat de dr. Petru Groza. Majoritatea istoricilor, dar şi a contemporanilor, consideră că Ana Pauker a jucat un rol tenebros în istoria României, aducând statului român numeroase prejudicii, dar şi un câştig, Iliescu şi urmaşii.
Vasile Luca, propagandist la Moscova împotriva lui Antonescu Ion (nu Crin), a venit în România tot pe tancurile sovietice, direct în conducerea la vârf a P.C.R., fiind însărcinat cu asigurarea trecerii brutale la agricultura colectivă, el fiind cel mai sectar membru al stalinismului din banda de guvernământ.
Teohari Georgescu, alt fost lider comunist român, a îndeplinit funcția de ministru de interne al României între anii 1945-1952, instruit la Moscova de către Gheorghi Dimitrov, spionând pentru sovietici Siguranța, Jandarmeria și S.S.I..
Toţi trei au fost criticați în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din 19 februarie – 1 martie 1952, fiind „demascați” ca „deviatori de dreapta”, arestați şi condamnaţi pentru că s-au opus unor proiecte de campanie ale lui Dej, al patrulea muşchetar comunist, cel susținut de către I.V. Stalin.
Făcusem aceste foarte scurte schiţe/portrete spre a arăta, ziceam atunci, clara continuitate în zilele noastre a „luptei de clasă”, din clasa conducătoare de azi, de la noi, pe pielea şi viaţa noastră. Acum sunt alţii care „bagă spaima” în „burghezul” popor român. Nu ştiu dacă şi cum „s-o rupe”, vorba românului, dar lupta e totală, „de care pe care”. Îmi pare însă că, scuze, Ciolacu-Cazanciuc (cu niciunul nu pot evita cacofonia) e, că Tăriceanu a ieşit subit din scenă, acum, un fel de Gheorghe Gheorghiu Dej al comunismului actual, în care toată lumea „deviază”, de la dreapta la stânga şi retur, că te-apucă ameţelile, nimeni neştiind că exisă şi o cale de mijloc, aceea de a ne/se gândi la popor şi ţară. Da de unde!
Stafia comunismului se plimbă, azi, nu prin Europa, ci prin parlament, guvern, în mai toate partidele, că-ţi vine să crezi şi să strigi că vin turcii, ori sovieticii. Şi noi, naivii, n-am observat că turcii, sovieticii şi comuniştii n-au plecat niciodată. Comportamentul cretin şi cinic al politicienilor validează, azi, existenţa lor, singurul care nu mai are nevoie de validare fiind pupilul sinistrei Stalin în fustă (cum a fost numită în epocă), Ion Iliescu, care aplaudă, în linişte, în umbra vârstei, mascarada din România a celui mai forţos partid, „iepocal” în prostia sa ideologică pe baza prostimii care e la fel de veşnică.
