Conecteaza-te cu noi

Actualitate

Raită prin viață. Vorbe de trecut criza. Utopii despre viață, moarte, prostie, prostire

Publicat

pe

Doamnă dintr-o grămadă, dictată de istorie, pe litoral: „Dacă e s-o iei, până la urmă tot o iei (boala covid, desigur)”

Nu mi-e clar când între noi și Dumnezeu s-a produs o ruptură, o lipsă de comunicare înspăimântătoare. Înainte vreme eram oameni cu „frica de Cel de Sus”, morală, şi cu frica de noi înşine, telurică. Acum suntem ai nimănui, nu mai avem niciun Dumnezeu. N-avem mamă, n-avem tată, Neant suntem, şi goi.
Un preot, prieten, îmi spune, legat de asta, fără să-mi poată explica, exact aşa, că e ceva ce nu se poate explica. Poate doar prin faptul că oamenii au devenit, în trecerea lor, Lume, Lumea lui Azi, care nu mai gândeşte la Ieri şi Mâine. Altcineva, tot prieten-preot, întâlnit mai rar, când crucea roşie din calendar îmi spune să mai trec pe la biserica păstorită de el, îmi zice, învăluindu-mă cu priviri de iertare, că „Domnul nu mai ştie că mai exist” de cât de rar intru în Casa Domnului să-mi fac o cruce pentru mine şi ai mei spre Cel de Sus.
Amândoi au dreptate, începe să mă cuprindă îndoiala, frânturi de gânduri (cine mai are timp de un gând întreg, dus până la capăt, în zilele de azi?) mă fac să mă simt mai singur, deci mai descurajat, aşa, ca într-o noapte (Facerea s-a săvârşit în întuneric, la începutul Lumii) a altei Lumi. Tot e bine, îmi zic, pentru că, nevăzând în întunericul din mine, pot gândi la păcatul din noi înşine. Suntem un fel de pasăre a nu ştiu cărui tărâm, care nu se aşează decât rar, noaptea, numai noaptea, şi numai în vârfuri de pom sau pe coamă de casă, odihnindu-şi zborul între miazăzi şi miazănoapte, în căutare de putere şi credinţă.
Suntem bolnavi de singurătate, şi credem că ştim cauzele nestăpânitelor patimi care ne ostoiesc sufletul mai rău decât boala. Dar nu le ştim, şi nici nu e bine să le ştim, din moment ce ele înrăutăţesc boala, mai ales că, pentru sănătatea sufletului sunt suficiente stăpânirea dreaptă, chibzuinţa şi bunacuviinţă, în absenţa căreia patimile se amplifică. Dar, pentru a scăpa de înlănţuirea lor (a patimilor) şi a gândi la viitor, singurul pe care-l putem lega de prezentul care ne macină, trebuie înţelese legăturile dintre lucruri, şi înlănţuirile dintre cauze şi fapte, şi urmările lor, adică rosturile, aşa cum le-a rostuit Cel de Sus.
Dar fericirea, ca dar, ne ocoleşte mereu, nu pică din Cerul la care-am uitat să privim, ea trebuie făptuită zilnic, aşa cum zidarul zideşte o casă, şi ţăranul culege roadele toamnei din el. Aşa înţelegem munca spre fericire, în care răbdarea nu e zădărnicie, ci primul pas spre suferinţă şi spre frumoasa stare de om. Dar, peste planeta-ntreagă plouă cu nefericire, e oboseală în cuvinte… Că viaţa pe planeta România, planetă locuită totuşi, e o parodie primordială. Ne facem că trăim, deşi suntem morţi, domne, suntem morţi.

„Trăim o vreme de murit/ Ceva ce nu s-a pomenit/ Căci unii se-ndărătniceau/ să dăinuiască în prostie/ sau poate doar se prefăceau/ că-s încă vii – sau cine ştie/… Un timp sărit din calendar cu muguri sterpi şi rime droaie/ își legăna peste noroaie/ alaiul valetudinar/ în zvon de dric şi adieri/ de flori de răsalaltăieri/ ţipă… mai mult cloncani decât cocori… /” … Ce păcat că un poet care a iubit comunismul (Dan Deşliu) radiografiază perfect noul comunism/capitalism cu față (in)umană… Ţipau profetic pe sub nori mai mulţi cloncani decât cocori.
„Prin aerul de jos ca prin/ păreţi de sticlă translucidă/ ghiceai târându-se cretin/ miriapodica omidă/ bălăbănind, orbecăind/ învălmăşindu-se-n surdină/ ducându-se ca să revină/ Spre gheaţa goalelor oglinzi/ prelungi cortegii de murinzi/ voioşi probabil că mai sunt/ măcar în parte pe pământ/…”
„ …Copiii se năşteau bătrâni
iubiţii se urau în pripă
Heruvi ciuntiţi de vreo aripă
şedeau la coadă săptămâni
pentr-un pachet de fulgi de ciori
Era o vreme – să tot mori”.

„Ţipau profetic pe sub nori mai mulţi cloncani decât cocori”.
Ironia cu tentă de pamflet din citatul de mai sus mi-a fost necesară să-mi explic cum este cu capitalismul comunist din România. Românii, de rând, de mijloc, sau elitele (politice, culturale sau economice) nu sunt pregătite pentru capitalism care, spuneam mai deunăzi, e, în primul rând, o stare de spirit. Stările de spirit nu se pot impune unui popor. Ori actuala formă politică, socială, a fost impusă, cum bine ştim, ca şi comunismul, fără a se ţine cont de starea de spirit a poporului român. După 30 de ani parcurşi pe drumul spre economia de piaţă, de funcţionare a democraţiei, mână în mână cu structurile valorice latente induse în mental în perioada comunistă, trăim un paradoxal experiment social bazat pe ilegalitate și inegalitate. Apoi există discrepanţe enorme între convingerile populaţiei şi cele ale elitei politice, ele fiind rezolvate prin propagandă neghioabă. Dar despre asta am mai vorbit şi vom mai vorbi mult timp în Romania mioritică în care, cei mai mari comunişti au devenit cei mai mari capitalişti.

Continue Reading