Conecteaza-te cu noi

Actualitate

Raită prin viață. Despre sărăcia lucie la români

Publicat

pe

Sigur că peste tot în lume există sărăcie şi bogăţie. Paradoxul este că, într-o ţară unde majoritatea oamenilor trăiesc prost, există foarte mulţi bani într-o circulaţie ameţitoare. Să zicem că bogăţiile s-au polarizat, dar nu s-au polarizat corect, prin muncă cinstită, şi sărăcia, la fel. Însă ţara care nu are grijă de cei săraci este ea însăşi o ţară săracă, o ţară care nu are grijă de cei bolnavi este ea însăşi bolnavă. Mă întâlnesc mereu cu foşti colegi de liceu sau facultate şi, unii, neavând încă vârsta de pensionare, după luni de căutare, încă nu au un loc de muncă, alţii muncesc fără mulţumire la marketuri, ca paznici de noapte sau taximetrişti. Mă întâlnesc zilnic cu mulţi oameni, din toate categoriile, că muncile mele sunt cu oameni şi pentru oameni şi, la fel. În gări, cerşetori, câţi au mai rămas, că grosul s-au dus prin lumea largă, aici nu mai e rentabil. În spatele blocurilor, unii, mulţi, mănâncă pe loc din pungile aruncate şi beau imediat resturile din sticle. Foarte mulţi (vreo cinci milioane) au muncit luni și ani de zile pentru mai nimic şi şi-au luat lumea-n cap. Desigur, cei rămaşi nu sunt chiar toţi șomeri, dar tot rău o duc, ba mai sunt şi ameninţaţi, exploataţi, asemeni multora plecaţi „dincolo”, umiliți, ca şi pensionarii, şi ei suportă pentru a nu-şi pierde amărâtul loc de muncă. Singurii care o duc bine în ţara asta sunt „bugetarii”, 85% din bugetul ţării ducându-se pe salarii bugetare şi salarii şi pensii speciale, (inclusiv justiţiabililor, constituţionalilor). Dacă îi spui unui străin din vest cât e salariul sau pensia în România pentru oamenii normali şi cât pentru bugetari şi „speciali”, crede că te ţii de bancuri şi-ţi zice: „băăă, voi nu sunteţi normali!”. Se trăieşte din împrumuturi şi datorii la bănci, prieteni mai norocoşi sau „pe caiet”, pensionarii nu mai au nicio speranţă, decât chivernisirea celor câteva sute de lei până luna ce vine, absolvenţii, şi câţi sunt, Doamne, rămân povara părinţilor şi-aşa împovăraţi, sau fug dincolo. Patronii îşi sufocă, exploatează şi umilesc salariaţii, inclusiv muncindu-i la negru. Salariile nu sunt pentru preţurile din România, parcă ne-am rupt de lume…
Dar, România „ţara tristă, plină de umor”, e şi un spectacol vesel/trist cu sindrofii particulare şi oficiale măreţe (noi suntem români). Se caută zilieri şi-n ţară, s-ar plăti binişor, dar mulţi nu vor să muncească, trebuie să aibă „ţara” grijă de ei. Se moare de foame într-o ţară în care nu moartea (spiritual, acceptată calm, mioritic) e o problemă, ci traiul balcanic, de azi pe mâine, viaţa fără rost, nici nu se muncește dar nici nu e de muncă, dar se fură-n draci, cu acte, cu LEGI. Existenţa dilematică e parcă un dat la români, o soartă dată de sus.
Dacă vom compara extremele, adică sărăcia lucie cu bogăţia sfidătoare, ar trebui, din comparaţie, să rezulte un segment de populaţie cu un nivel de trai ridicat, ca în ţările normale, dar nu e așa. Populaţia dintre extreme o duce tot mai greu, la limita suportabilităţii, şi la un pas de umilinţa pe care ţi-o provoacă lipsurile, traiul de azi pe mâine, nesiguranţa viitorului tău şi al copiilor tăi, în condiţiile în care viaţa, se vede, dar cine s-o vadă, e din ce în ce mai grea şi mai complicată, încât, zău că nu mai ai cum să te bucuri de ea, aşa cum ar trebui, că de asta ne-a fost dată, şi zici în gând, ca românul, … mama ei de viaţă.
Încolo, toate bune şi frumoase, de câte se spun şi cum se spun, parcă nu-ţi mai rămâne, ţie, trăitor în această ţară, nimic de spus. Media, aşa polarizată cum e, ca şi „politicul”, ne delectează zilnic cu ce minuni mai fac ai noștri, acolo sus, la putere şi, zău că mai uiţi de sărăcie şi necazuri şi-ti zici că noi de-aia i-am ales, să ne distreze. Dar îţi dai repede seama că se distrează pe pielea noastră, și te-apucă așa, o ciudă de tot, că n-ai ce să le mai faci, te-apucă deznădejdea şi te gândeşti cu groază la ce te aşteaptă de acum înainte. Doamne, fereşte-ne de mai rău, că suportăm, vedem noi cum, prezentul ăsta umilitor şi searbăd. Viitorul trebuie să conteze acum, dacă ţara asta mai are vreun viitor, acolo, în evidenţele Celui de sus.

Continue Reading