Primatul naţiunii după Eminescu: „E o chestiune ce nu există, aceasta a cosmopolitismului. Să nu fim inventivi în chestiuni al căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare din noi. Poate că ar exista cosmopolitism – dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într’adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate, nu poate lucra pentru o omenire care nu există decât în părţile ei concrete în naţionalităţi. Individul e osândit prin timpi şi spaţiu, de a lucra pentru acea singură parte, căreia el îi aparţine. În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea , el e legat prin lanţuri de grupa de oameni în care s’a născut. Cosmopolitismul e o simulaţiune. El n’a fost niciodată un adevăr, la temelia lui a fost totdeauna un interes. Străinii simulează cosmopolitismul pentru a nu-şi primejdui interesele ce le au în ţara noastră, statele slabe simulează şi ele cosmopolitismul pentru a ponegri şi da pe faţă tendinţele statelor inamice tari. Cosmopolitismul e simulaţie, făţărnicie, pretext al lenei şi indiferentismului”.
Stupidă şi greţoasă e comportarea deloc stimabilor noştri politicieni, anchetaţi, mai toţi, de DNA pentru fapte deloc politice şi patriotice, ascunderea în spatele imunităţii (care nu e decât pentru fapte politice), spunând că, în opinia lor, este vorba despre înscenări, motivate de faptul că ei reprezintă pioni importanţi în politica internă şi externă, şi că ei nu se apară, ci colaborează cu DNA, cu Justiţia, etc., până acolo încât le desfiinţează ori le mutilează legile, în curcând naţionalismul personal cu cosmopolitismul de faţadă. E cinism curat să minţi aşa, pe faţă. În lumea antică şi mai târziu, cinismul era o şcoalã de gândire şi morală, care punea accent pe ascetism şi critica antimaterialistă, era o ofertă de valori, de gândire şi comportament, un current important în istoria gândirii, din moment ce atâţia mari cugetatori, de la Diogene la Machiavelli, Spinoza sau Nietzsche l-au practicat, fiind cinici deci.
Cinismul însă, nu se rezumă doar la comportamentul ascetic şi la criticile neâncetate la adresa omenirii, ci şi la disciplina de sine/sinelui. Adică omul (politic-despre el vorbim) trebuie să încerce să urmeze calea binelui, care presupune eliberarea de tot ceea ce înrobeşte, posesiuni, funcţii, relaţii, bani, etc. Cinicul este liber pentru că mintea lui este liberă. Trebuie să devină un exemplu. Scopurile personale trebuie depăşite în virtutea independenţei pe care o putem procura dacă nu mai suntem atât de interesaţi de toate plăcerile de moment şi de obţinerea unor poziţii înalte. Dar unde sunt cinicii de altădată? În istorie. E o ironie a vieţii ca, în timp, cinicii şi cinismul să capete alte conotaţii, deloc măgulitoare, e un fel de anomalie lexicală. Cinismul modern e manipulare, egoism şi imoralitate, e pendulare între politicieni autentici şi politicieni farsori, ignoranţi şi imorali. Cinicii moderni nu fac parte din prima categorie. S-a produs un transfer de sensuri. Politicienii sunt, în cinismul lor, manipulatori, de un cinism vulgar, sunt duplicitari. Liberalismul de azi este cinic, asemeni fascismului, socialismul e şi mai cinic. Cinismul a evoluat mult de la antici până azi. Acum a devenit un rezultat al dezamăgirilor. În contrast cu cinismul activ, imprudent, chiar arogant al anticilor, acest cinismul modern este egoist, totul ,,există” în nume propriu. Iar întoarcerea la vechea formă de cinism nu se mai poate. Însa o mai mare moderaţie în afirmaţiile, faptele şi promisiunile politicienilor, precum şi o mai calmă moderaţie în speranţele oamenilor poate duce la unele realizări concrete, ba, chiar la atenuarea sau ,,umanizarea” cinicilor si a cinismului. Problema principală a cinismului contemporan este că foloseste mijloace antice, cele care ţin de discurs, dar nu şi scopuri antice. Asceza şi abnegaţia sunt rare, iar majoritatea oamenilor nu trăiesc în conformitate cu ce propovăduiesc. Pe de altă parte, este nevoie de cinism, pentru că astfel se mai echilibrează mediul social şi politic, forţat să facă faţă individualismului din liberalismul şi socialismul de care vorbeam. Dar politicienii şi fruntaşii instituţiilor din statul român sunt de un cinism ieşit din comun, permanent, pentru că ei tot timpul se află în stare de război nedeclarat, pe viaţă şi pe moarte, cu propriii săi cetăţenii, îi urăsc pur şi simplu. În acest mod avem una din posibilele explicaţii ale stării de ură continuă reinstalată în societatea românescă. Cinismul este, acum, esenţa politicii româneşti, coborând, uneori, până la nivelul prostiei.
,,Acum doi ani, când am fost ales în Parlament după guvernarea tehnocrată, zice un parlamentar, mai deunăzi, făceam 6 ore până la București. Acum, după doi ani de guvernare social-democrată, cu creștere economică, fac 8 ore. Asta înseamnă să meargă bine economia – se face aglomerație și mergi mai greu”.
Opriţi dracului creşterea economică, o să ajungem să facem o săptămână până la Sinaia!, îţi vine să zici.
Mare e grădina Ta, Doamne! Ce speranţe ne mai rămân, în actualul sistem social hibrid de la noi? Religia! Despre care vorbim în editorialul de joi.
