În toamna anului 1942, cu promisiunea unei vieţi bune, familii întregi de cetăţeni români de etnie romă din judeţul Dolj erau deportate în Transnistria. Drumul a fost anevoios, dar cu toţii credeau că vor primi pământ pe care să îl lucreze pentru că „ruşii aveau pământ mult şi nu aveau ce face cu el”, case şi „vaci cu lapte”. La destinaţie însă „a început măcelul”. Locul cunoscut drept Valea Plângerii avea să fie pentru mare parte dintre romii ajunşi acolo, cimitir.
Supravieţuitorii acelor vremuri, puţini la număr, şi-au spus poveştile, marţi, la Conferinţa Internaţională „Transnistria, jurnal de lacrimi: evocări, amintiri, consecinţe”, organizată în Craiova, sub coordonarea locală a Centrului de Cultură a Romilor Dolj, a asociaţiei CREDIS şi a Partidei Romilor Pro Europa filiala Dolj.
Datele oficiale spun că, din ordinul Mareşalului Antonescu, la nivel național, 25.000 de persoane de etnie romă au fost deportate. 11.000 dintre acestea, majoritatea copii, au murit de frig, inaniție și epidemii apărute în urma condițiilor inumane la care au fost supuși. 13 septembrie 1942 a fost ziua în care romii din Dolj au fost duşi departe de casele lor, fiind minţiţi că vor primi animale şi bucăţi de pământ pe care să le muncească.
„Am fost luaţi în mod obligatoriu fără să ştim de vreo lege care s-a dat pentru ţigani şi ne-au dus la Prefectură. La poliţie, la jandarmerie cum era atunci, se întreba tatăl şi mama dacă eşti căsătorit, câţi ani ani şi câţi copii. Dacă erau copii înregistraţi la primărie aveau certficate de naştere, se înregistrau cei care nu aveau, îi trecea ca număr. Atunci ţigăncile noastre nu năşteau la spitale. Năşteau acasă cu femeile bătrâne şi nu se înregistrau copiii. Am fost luaţi și trimşi la Bug cu expresia că acolo ne dă suficient pământ, ne dă pluguri, vite şi trăim bine. Noi am făcut din România până acolo, la destinaţie, luni de zile, pe jos. Nu aveam transporturi. Mergeam din post în post. Postul de jandarmi ne ducea până la cel următor şi tot aşa până am ajuns în Transnistria. Şi acolo când am ajuns ne-a băgat pe un deal şi veneau convoaie, convoaie de ţigani. Distanţă mare de comună. Nici într-o parte nici în alta nu erau sate. Şi acolo nu aveam cazare, nu aveam barăci, n-aveam nimic. Eram exact sub cerul liber. Acolo a început măcelul. Aşteptam să mâncăm şi noi, să ne dea ceva să trăim, să ne dea haine, pături, ceva. Nu ne-a dat nimic. Eram trataţi mai rău ca nişte animale sălbatice. Numai pe partea Bugului, ca să nu intre nimeni în apă, nu aveam voie, era ciolovici aşa cum îi spuneau ei, ruşii. Acolo a început calvarul: foametea, mizeria, nespălaţi, nemâncaţi. Până la urmă au început bolile, râia. S-au umplut majoritatea de râie. Mai ales copiii. Şi după aceea s-a răspândit în tot clanul de ţigani. Mizerie extraordinară. Într-una din zile a venit o inspecţie, un control de germani trecând Bugul pe nişte bărci ce aveau ei şi au intrat peste noi. Acolo a început bătaia. „Tu, tu, tu” aşa, vreo sută şi ceva, două sute de ţigani ca să îi treacă dincolo la ei să muncească la porumb sau la floarea soarelui. Atunci, mama mea, care era gravidă, a fost lovită în burtă cu patul puştii şi a murit în două zile. Ne uitam la ea, din moment în moment să dea sufletul din ea. Şi a murit mama. A murit şi fratele-meu, după o lună şi ceva a murit şi încă un frate mai mic decât mine. Pentru că era şi normal. Şi aşteptam şi noi să murim. Pentru că vedeam cu ochii noştri moartea. Vedeam mizeria, vedeam păduchi, râia, nespălaţi, nemâncaţi, bătuţi. Aveam jandarmi din România, de la Buzău, care veneau şi le raportam şi spuneau „n-am ce să vă fac”. Nemţii luau bărbaţi la muncă, iar ruşii luau cu copii cu tot şi-i munceau în agricultură”, a povestit Didilă Silidor unul dintre supravieţuitorii acelor vremuri.
„Acolo am fost trimişi ca să nu mai venim în România niciodată”
Bătrânul, în vârstă de 83 ani, spune că romii nu mai trăiau atunci cu speranţa zilei de mâine, aşteptând cu toţii mortea: „Acolo nu am văzut doctori, câţi oameni au murit nu am văzut un coşciug, nu am văzut o protecţie să ne ajute în vreun fel. Acolo am fost trimişi pentru exterminare, pentru a muri. Acolo am fost trimişi ca să nu mai venim în România niciodată.
Am plecat şase fraţi, ne-am întors patru. Eu şi cele trei surori ale mele. Şi cu tata. Dumnezeu a vrut ca la plecare în România noi să nu murim. Găseam pe drum oameni morţi, în porumb, oameni care nu mai puteau să umble şi stăteau acolo până mureau.
Dacă un motor nu are combustibil stă pe loc, nu funcţionează. Dacă un om nu are ce mânca, cade jos şi moare. Dacă un om merge mai mulţi kilometri decât îi permite fizicul cade jos obosit şi moare. Era şi normal. Dacă noi nu aveam ce mânca, nu aveam transport. Cât am stat acolo şi mureau venea o căruţă din Rusia cu 4-5 ruşi şi ridica morţii în pături. Nu mai ştiu să vă precizez dacă îi îngropa sau îi aruncau undeva”.
Ana Dumitru, şi ea supravieţuitoare a chinului din Transnistria, spune că are amintiri aproape vii de atunci: „Am plecat într-o toamnă în care era frig şi pe câmpuri nu mai era nici porumb, nici verdeaţă nici nimic. Şi ne-a dus într-un grajd. Ne-au spus că ne dau case, pluguri, boi şi să muncim. Iar noi, cărămizarii, care eram învăţaţi să muncim ne-am bucurat. Am vândut tot ce am avut acasă şi am plecat acolo. Iar acolo am găsit nişte grajduri părăsite, fără uşi, fără nimic şi ne-au băgat acolo, câte zece familii, câte douăzeci. Nu aveam fântâni, nu aveam apă, nimic. Eram mică, dar reţin aproape în totalitate. Trecea tata în mijlocul Bugului să ia apă mai curată că pe margine erau morţi, era sânge. Şi mai era un vătaf care ne lua la fiecare câte o litră de făină”.
Pădurea din zonă i-a ajutat. Cât a fost. Romii au tăiat-o pentru a face focul. I-a ajutat şi că unii dintre ei aveau galbeni şi puteau cumpăra mălai. Când aurul s-a termint, ori le-a fost confiscat au mâncat ce au găsit. Cei care încercau să ia porumb din lanurile în care munceau erau bătuţi sau ucişi.
„Un galben mare era o baniţă de mălai. Când s-a terminat aurul s-a terminat şi mâncarea. Mâncam cai, măgari. Cât a fost pădurea am mai trăit, cât n-a mai fost au murit oameni de frig, de foame. Era o groapă mare acolo. Din 5.000 de ţigani, care mureau îi băga în groapa aia mare”, spune Gheorghe Harţa unul dintre supravieţuitori, în timp ce Nelu Găman recunoaşte: „Mâncam măgar, catâr mort, găini moarte. Mi-e ruşine dar ce să fac”.
Copii la acea vreme, supravieţuitorii au auzit cu toţii poveşti ale unor adulţi care ar fi sacrificat copiii, ori s-ar fi gândit să o facă pentru a supravieţui.
Calvarul s-a încheiat după circa doi ani. Însă doar pentru mai puţin de jumătate dintre ei. Cei care au reuşit să se întoarcă în ţară spun că speră ca acele vremuri să nu se mai repete.
Supravieţuitorii deportării în Transnistria şi-au spus poveştile în faţa mai multor profesori universitari din ţară, dar şi din alte state europene veniţi la evenimentul de evocare a acelor vremuri.
Evenimentul continuă şi astăzi fiind programat un moment de comemorare a victimelor deportării, dar şi o masă rotundă cu tema „Bariere şi soluţii în accesarea dreptului la compensaţii pentru superavieţuiorii depotării în Transnistria”.
