Cărămidă cu cărămidă se construieşte o clădire, şi tot aşa se şi distruge. Școala de Agricultură este chiar la limita dintre Poiana Mare şi Tunarii Vechi. Pentru mine a fost dintotdeauna o ruină, ce-i drept acum mai ruinată ca-ntotdeauna, dar pentru sătenii din Poiana Mare şi chiar pentru ţară a fost ,,o realizare de pionierat în România acelui timp” aşa cum precizează Iustinica Fudulu în lucrarea ,,Poiana Mare se destăinuie”, o monografie a comunei doljene.
Ruina Școlii de Agricultură pentru mulţi copii ai sătenilor reprezintă locul în care se jucau atunci când bunicii mergeau să muncească grădina cu legume ce se afla în spatele şcolii. Acolo, mai mulţi săteni îşi aveau pământul primit după `89 de la stat. Drumul spre grădini este prin curtea şcolii, iar în partea stângă imediat ce intri era o moară de unde puteai lua făină. Pe dreapta era şcoala şi chiar dacă se dezintegra văzând cu ochii, în faţa ei era un spaţiu verde cu plopi aliniaţi ce parcă o păzeau, alei mărginite de arbuşti şi câţiva trandafiri sălbatici. Tot acolo se mai strângeau băieţii din sat să joace fotbal, era un loc numa` bun.
Am întrebat în stânga şi-n dreapta ce e cu acea clădire, ce a fost şi de ce a ajuns aşa. Îmi mai povesteau mie părinţii ce şi ce, dar pe vremea când s-a construit nici ei nu existau, tot din poveşti vorbeau.
Răsfoind filele monografiei comunei găseşti câteva rânduri despre Școala de Agricultură: ,,Printre figurile care au marcat viaţa spirituală, culturală şi socială a comunei se află şi Ioniţă Marincu cel care a înfiinţat în 1901 prima Școală de Agricultură din România şi a înzestrat-o cu 100 ha de pământ pentru practica elevilor”.
Am aflat începutul, dar restul? Tot bătrânii satului ştiu mai bine, nea Ion are în jur de 70 de ani şi atunci când povesteşte parcă asculţi poveştile lui Creangă.
Am intrat în casă, într-o odaie cu o sobă cu plită, o masă, două scaune şi un pat pe care era o cuvertură ţesută la război şi astfel, am aflat despre etapele prin care a trecut Școala de Agricultură.
"A trecut prin multe şcoala aia. Când era Școală de Agricultură eu eram mic aveam 10-15 ani. Dar ţin minte că mă jucam cu copiii pe izlaz şi venea Curcan şi ne lua la goană să nu călcăm iarba că acolo păşteau vacile. Aveau animale, cai de muncă, vaci bălane, frumoase. Mai şi munceam cu ziua, când eram mici, să câştigăm un ban. Tăiam cu cositoarea trifoiul, îl încărcam şi după ce îl duceam îl băgam într-un şofru mare”.
Din Școală de Agricultură s-a transformat în Școală Tehnică Veterinară. Nea Ion îşi aminteşte că pe 10 ianuarie 1964 s-a angajat ca şofer, transformarea se petrecuse cu ceva ani în urmă, iar în `65 s-a desfinţat şi s-a mutat la Băileşti. Clădirea nu a rămas neutilizată şi a devenit Școală de Țărani Tractorişti. După cum spune nea Ion era şcoală mare avea cantină şi internat. Aparţinea de S.M.A. (Staţiunea de Mecanizare a Agriculturii) şi a funcţionat până prin `70 şi ceva.
"După asta a trecut la Ministerul Sănătăţii, s-a făcut spital de neuropsihiatrie pentru copii, îi ţineau acolo până făceau 14 ani. La ceva timp după revoluţie, nu mai ştiu anul exact, au mutat secţia la Spitalul de Psihiatrie chipurile pentru că erau condiţii mult mai bune şi blocuri libere. De fapt era criză şi nu îşi mai permiteau încălzirea centrală. Țin minte că eu i-am mutat cu ambulanţa. Pe unii dintre ei i-au mai luat doctorii acasă, i-au dus la moşiile lor şi îşi făceau treaba cu ei, ăia de erau mai mari. Cam aşa a fost cu spitalul, mai târziu s-a desfiinţat de tot secţia asta au mutat copii la Craiova”, povestea nea Ion de parcă acum se întâmpla.
,,A fost bună, tanc, cu beciuri, cu gheţărie”
Ulterior clădirea a fost concesionată de George Ticu care voia să deschidă o fabrică de conserve, dar asta nu s-a mai întâmplat. În prezent proprietatea îi aparţine unui alt cetăţean, Doru Vrăjitoru, care a făcut într-una dintre anexe moara de care povesteam la început. Ca orice clădire nefolosită şi prima Școală de Agricultură a început să se degradeze treptat. În urmă cu nouă, 10 ani actualul proprietar a închis moara, a pus lacătul pe porţi şi s-a mutat în Calafat. După asta o bucată de gard a fost dată la o parte ca oamenii să poată ajunge la grădinile lor. Clădirea despre care nea Ion spunea că "a fost bună, tanc, cu beciuri, cu gheţărie”, a ajuns o ruină, poţi număra cu uşurinţă cărămizile rămase. Și cum asta nu ar fi fost de ajuns ultima întrebuinţare este cea de groapă de gunoi. De o parte şi de alta a drumului ce străbate proprietatea oamenii şi-au aruncat resturile menajere, chiar langă gardul Spitalului de Pneumoftiziologie poţi zări cu uşurinţă resturi menajere.
Primarul susţine că a tot luat gunoiul de acolo însă oamenii nu ţin cont de faptul că există în altă parte un loc unde îşi pot arunca resturile şi continuă să arunce chiar lângă gardul spitalului: „Eu l-am tot luat, o dată de două ori de cinci ori, le-am spus în repetate rânduri, am pus pancartă, au furat şi pancarta. Nimeni nu înţelege şi vin să le iau gunoiul, de ce să-l mai iau?”.
Și cum un drum este întotdeauna o poveste, şi acesta, cu gunoi sau fără, face parte din filele de istorie ale comunei Poiana Mare.
