„Tangoul este un bărbat şi o femeie care se caută unul pe celălalt. Este o căutare a îmbrăţişării, a unui mod de a fi împreună!” – Juan Carlos Copes, dansator şi coregraf
Cunoscut şi sub numele de „Dansul Dansatorilor”, niciun alt dans nu exprimă atâta pasiune cât exprimă tangoul! Este cel mai senzual dans, dramatic, interesant. Fiind compus din mişcări sacadate, acest stil îmbunătăţeşte extraordinar capacitatea bărbatului de a conduce în dans şi capacitatea femeii de a-l urma. Este un dans pe cât de pasional, pe atât de atent calculat, care inspiră deopotrivă putere şi sensibilitate. Este dansul ridicat la rang de artă de către artistul numărul 1 al Argentinei, Carlos Gardel. Din septembrie 2009, tangoul argentinian figurează pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO.
Nimeni nu ştie exact care sunt originile tangoului. Date concrete legate de apariţia tangoului sunt greu de obţinut deoarece comunitatea în care a apărut tangoul nu mai există demult. Aşa se explică faptul că despre acest dans pasional circulă mai multe poveşti decât date istorice.
Cu toate acestea, este unanim acceptat faptul că a apărut în Argentina, probabil în jurul anului 1880, în periferiile din Buenos Aires în baruri, bordeluri etc., unde bărbaţii singuri îşi petreceau vremea bând, jucând cărţi, dansând sau apelând la serviciile „celei mai vechi profesii din lume”.
Buenos Aires era, la sfârşitul secolului XIX, un oraş care primea din Europa şi din restul lumii un şir nesfârşit de emigranţi – francezi, germani, italieni, spanioli, evrei şi aşa mai departe. Putem recunoaşte în tango „la contre dance” adus de francezi, valsul german, sau chiar influenţe din muzica negrilor aduşi ca sclavi în America de Sud. Fiecare grup venea în Argentina cu o părticică din cultura proprie, inclusiv muzica şi dansul. Din amestecul acestor culturi s-a născut în cele din urmă tangoul. Muzica de tango era cântată pe instrumente portabile: chitară, vioară etc. Bandoneonul, adus în Argentina la sfârşitul secolului XIX, a devenit un instrument asociat cu tangoul, iar sunetul lui înseamnă pentru multe persoane sunetul tangoului.
În acea perioadă, tangoul nu era acceptat în societate pentru că, având în vedere unde apăruse, oamenii îl considerau imoral. A dansa tango cu o femeie în acea vreme era considerat obscen – îmbrăţişarea este prea intimă, picioarele se ating şi se întrepătrund… Aşa încât dacă bărbaţii doreau să încerce un pas nou sau să înveţe să danseze, singura posibilitate era să danseze cu un alt bărbat. Dansatorii de tango repetau între ei astfel încât să atragă admiraţia doamnelor. Experimentând şi dansând unii cu alţii, aceşti dansatori, mulţi anonimi, au creat dansul tango. Treptat însă, clasa de jos din Buenos Aires începe să asculte şi să danseze tango (fără mişcări „păcătoase” cum ar fi corte-urile sau quebrada însă…) sâmbăta sau duminica, la nunţi, botezuri, şi aşa mai departe.
Tinerii din clasele sociale superioare, întorcându-se dimineaţa acasă după nopţi de aventură petrecute în suburbii, au arătat surorilor, verişoarelor etc., acest nou dans şi, dacă ne gândim că la începutul anului 1906 se vânduseră cam o sută de mii de partituri din Yo soy la morocha (Eu sunt brunetă), este evident faptul că tinerele din înalta societate puteau cel puţin cânta tango, dacă nu îl şi dansau. Cu toate acestea, tangoul era condamnat de politicieni şi moralişti şi va mai trece multă vreme până când să ajungă „fiul iubit al Buenos Aires-ului”.
Tangoul în perioada Golden Age
Argentina s-a dezvoltat mult spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Întregul oraş a fost reconstruit. Casele mici şi străzile înguste construite de coloniştii spanioli au fost înlocuite de bulevarde largi şi parcuri spectaculoase după modelul francez. Argentina era la acel moment între primele 10 cele mai bogate ţări ale lunii, iar cei mai bogaţi argentinieni mergeau în Europa cel puţin o dată pe an. Petrecerile lor fastuoase din Paris şi Londra, unde de obicei aveau vile luxoase, au dat naştere expresiei „bogat ca un argentinian”. Tangoul, adus în Europa la astfel de petreceri, a devenit brusc modă europeană. Toată lumea a început să dea petreceri cu orchestre de tango din Argentina. Moda femeilor s-a schimbat pentru a se adapta tangoului. Rochiile înfoiate au făcut loc altora mai uşoare şi mai strânse pe trup. Tangoul s-a răspândit ca focul şi a cuprins Parisul, Londra, Roma, Berlinul şi, peste ocean, New Yorkul. Şi abia apoi s-a întors în Buenos Aires – însă cu alt statut. Întors la Buenos Aires şi acceptat acum în societate, tangoul a intrat în ceea ce se numeşte „vârsta de aur a tangoului”. Cântăreţul Carlos Gardel este în parte responsabil de transformarea tangoului într-o muzică „respectabilă”, iubită şi admirată. Carlos Gardel a fost vedeta tangoului – un star idolatrizat şi ascultat peste tot în lume. Carlos Gardel inaugurează vârsta de aur a tangoului, iar moartea sa tragică pare să încheie această perioadă.
Între 1935 şi 1950, orchestrele de tango îşi dezvoltă fiecare propria amprentă sonoră, iar marii compozitori de tango îşi creează orchestre fidele care cântă exact viziunea compozitorului. Orchestre cum ar fi Juan D’Arienzo (El Rey del compás – regele ritmului), Francisco Canaro, Aníbal Troilo sunt definitorii pentru sunetul tangoului, aşa cum îl cunoaştem astăzi.
Începând din această perioadă şi continuând mult după ea, tangoul îşi rafinează sunetul, iar muzica de tango devine sofisticată şi începe să se adreseze unui public educat. Orchestra lui Carlos di Sarli vine cu sunete ample, grandioase, iar adesea coardele şi pianul acoperă tradiţionalul bandoneon, cum ar fi de exemplu în tangoul Bahia Blanca (numele oraşului natal al compozitorului).
Orchestra Osvaldo Pugliese (el nectar de tango – nectarul tangoului) propune un sunet complex, bogat, câteodată discordant în mod intenţionat. Muzica lui Pugliese nu era scrisă neapărat pentru dans şi se asculta mai mult sau se folosea pentru coregrafii sau pentru spectacole de tango. Gallo ciego, unul dintre tangourile reprezentative pentru Pugliese este un exemplu perfect al sunetului distinctiv al acestei orchestre, arată site-ul dedicat special acestui dans http://www.milonga.ro/.
A existat şi perioada Dark Age
Odată cu venirea generalului Peron la conducerea Argentinei, dictatura militară formată din oameni ai clasei superioare nu înţelegeau tangoul. O nouă criză a acestui dans începea, el fiind înlocuit cu rock-and-roll – o alegere ciudată pentru o dictatură, dar care i-a servit scopurilor de atunci. Cei mai buni dansatori de tango au supravieţuit prin organizarea de „companii de tango”, dansând tango de scenă, mult mai acrobatic şi mai solicitant, pierzându-se însă caracterul pur social al acestui fenomen, se arată pe site-ul http://www.casadetango.ro/.
Renaşterea tangoului
Căderea dictaturii militare în 1983, a înlesnit renaşterea tangoului. Succesul a avut la bază dorinţa argentinienilor de a recupera cel mai important simbol pierdut şi de a-l prezenta în faţa întregii lumi. Tangoul modern este dominat de compozitorul Ástor Piazzolla, care în timpul anilor '50 era luat peste picior de tradiţionaliştii tangoului pentru încercările lui de a face din tango o formă de muzică pop. Piazzolla însă se impune ca unul dintre cei mai complecşi compozitori de tango – despre muzica sa, adesea nedansabilă, se spune că este sunetul vieţii din Buenos Aires într-o formă care amestecă jazzul, tangoul şi muzica clasică contemporană.
