joi, martie 28, 2024

Ultima ora

spot_imgspot_imgspot_imgspot_img

Sport

Rezident în ţara sa

Alexandru Obadă este unul dintre tinerii care au ales să practice medicina în România. De ce nu a plecat? Cum reuşeşte să reziste în lupta cu sistemul sanitar actual? Aflăm în rândurile de mai jos, într-o radiografie făcută rezidentului, în ţara sa.

Spitalul este locul în care te duci atunci când simţi că nu mai poţi avea singur grijă de tine. Simţi că ceva este în neregulă cu corpul tău, strângi din dinţi, îţi spui că aşa e mai bine şi faci pasul. Intri pe porţile spitalului. O clădire în care domneşte liniştea, dar urletele suferinţei se aud. Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, pacienţi, asistente, medici, şi ei, rezidenţii.  Acest loc nu este doar un spaţiu unde cadrele medicale îşi exercită meseria, iar pacienţii sunt trataţi. Este şi locul în care rezidenţii îşi încep drumul în cariera de medic.   

Am stat de vorbă cu Alexandru Obadă, medic rezident, specializarea chirurgie şi ortopedie pediatrică. 

Policlinica Buna Vestire Craiova

,,Dăruire, Sentimente şi Etică”, definiţia exactă pentru meseria de doctor, aşa spune Alexandru.

Povestea rezidentului începe simplu şi hotărât, ,, Pasiunea mea pentru medicină a început încă din liceu, ba chiar dinaintea liceului. Nu pot să spun că am avut o influenţă în acest sens, însă mi-am dorit să fac un lucru care contează şi chiar se vede. Şi ce lucru mai bun să faci dacă nu să salvezi?  Dacă nu la fiecare caz să salvezi, în primul şi în primul rând să tratezi. Am urmat cursurile fostului liceu sanitar, actualul Charles Laugier, pe sectia de biochimie şi ulterior am susţinut examenul de admitere la medicină. Nu ştiu dacă am realizat ce făcusem, deşi era cea mai mare realizare a vieţii mele de până atunci, însă am fost extrem de bucuros”.

Alexandru Obadă îşi motivează alegerea specializării cu aceeaşi mândrie şi hotărâre ca în prima zi, chiar dacă au trecut doi ani şi jumătate de rezidenţiat.

 ,, Specializarea aceasta am ales-o, aş putea să zic, împins de o forţă divină. De ce? Eu mi-am dorit foarte,foarte mult să lucrez cu, şi în preajma copiilor, mi-am dorit extraordinar de mult pediatrie. Însă, în momentul când am susţinut examenul de rezidenţiat am virat oarecum către chirurgie şi ortopedie pediatrică. Pot zice că aici a fost o influenţă externă. La sfaturile unor prieteni din anturajul meu, care m-au îndrumat către această specializare. Ce pot spune cu mâna pe inimă şi foarte franc este că acum nu aş schimba-o  pentru absolut nimic pe această planetă. Îmi place ce fac, fac lucrul ăsta cu dăruire, cu seriozitate, dar cel mai mult apreciez la această specialitate şi la această secţie colectivul. Pentru că într-o meserie contează foarte mult şi colectivul. Contează să ai oameni care să te ghideze în direcţiile potrivite şi contează să ai colegi care  pe care să te bazezi. În momentul în care într-o secţie nu există o coeziune colegială corespunzătoare, mai devreme sau mai târziu intervine un grad de haos. Spun treaba asta pentru că sunt momente în care fiind rezident, atât eu cât şi colegii mei, avem clipe de nesiguranţă, ei bine, exact  atunci intervin medicii noştri coordonatori”.

,, Fineţe, atenţie şi seriozitate”

,,Chirurgia şi ortopedia pediatrică este o ramură pe care eu şi la momentul actual şi în viitor, o consider de o fineţe maximă. Pentru că spre deosebire de chirurgia generală, în care oricum îţi trebuie un grad de fineţe, fiind chirurg la asta se rezumă: fineţe, atenţie şi seriozitate, aici pacientul nu întotdeauna îţi dezvăluie simptomatologia, nu îţi poate releva simptomele cu o acurateţe similară unui adult.  Ca orice ramură din medicină, chirurgia pediatrică necesită la rândul ei un studiu aprofundat, continuu. Pentru că tehnicile chirurgicale se înnoiesc în fiecare an, echipamentele medicale la fel, logistica generală evoluează, şi cu ele trebuie să evoluăm şi noi, dacă vrem să avem rezultate peste media celorlalţi. Este  o continuă luptă, această dorinţă a noastră de perfecţionare, pentru că noi constant suntem blocaţi şi descurajaţi de către ”minunatul” nostru stat şi minister. Eu, la ora actuală, merg pe un salariu de 1400 lei, pe lângă bursa de la Ministerul Educaţiei care nu are nicio valoare pe lângă cuantumul în bani efectiv, ea nu este stipulată niciunde, nu are un caracter permanent. De aceea este una dintre cele mai mari temeri ale mele şi ale colegilor mei rezidenţi. Ca să ai o viaţă decentă în România ca medic rezident, este destul de greu cu venitul ăsta, dacă nu intervin şi părinţii.

Pentru că nu-ţi poţi dori foarte multe cu un salariu atât de mic. Sunt conştient, ca şi colegii mei, că nu putem atinge nişte ţeluri salariale precum cele de la nivelul statelor europene, statelor dezvoltate, dar nici aşa… nu este foarte bine pentru noi. Logistică motivaţională noi nu putem să spunem că avem pentru că intrăm pur şi simplu în rezidenţiat şi ne apucăm de muncă efectiv, cu bagajul de cunoştinţe pe care l-am acumulat în timpul facultăţii”, a povestit Alexandru cu tristeţe în voce, dar seninătate în privire.

Îmbrăcat în clasicul costum albastru specific lor, medicilor, cu ecusonul în piept şi mereu atent la telefon pentru că era de gardă şi în orice moment putea fi nevoie de el, Alexandru ne-a spus de ce mai este încă în România.

,, Am rămas în România, datorită faptului că încă sunt, poate, printre puţinii oameni care cred că se mai poate schimba ceva. Însă această credinţă şi ideologie scade pe zi ce trece pentru că realitatea ne loveşte dur pe toţi. Dorinţa de a pleca nu pot spune că o am la acest moment, însă este, ca la majoritatea colegilor mei rezidenţi, un punct la care reflectăm destul de serios, este o soluţie pe care mulţi o aleg. În primul şi în primul rând din considerente financiare, iar în al doilea rând datorită condiţiilor în care se lucrează. Este un stres continuu la care suntem supuşi în mod gratuit câteodată.

Cel mai simplu exemplu pe care îl pot da este faptul că gărzile pe care noi le facem, chiar pe această secţie, nu sunt contabilizate niciunde, deşi, noi figurăm pe lista de gărzi a spitalului, însă nu sunt recunoscute. Este o muncă pe care o facem cu drag, însă şi cu eforturi mari. Gândeşte-te că în gardă trebuie să şi mănânci ceva, să bei o cafea, nu zic eu că aş vrea să mi se dea că nu de asta vin în gardă, vin ca să muncesc, dar nici aşa nu este ok la momentul actual”.

,,Gărzile sunt o muncă răsărită din dorinţa de a te autoperfecţiona şi de a fi un medic ce ştie să urce pe scara medicală cu paşi mici, dar siguri”

 ,,O gardă durează 24 de ore. Intri, la 8:00, azi şi termini mâine, la 8:00. Însă în momentul în care ai terminat garda nu înseamnă că şi pleci acasă, pentru că dacă ai de operat a doua zi, stai şi operezi. nu poţi lăsa pacienţii ştiţi eu nu mai am gardă, plec acasă, asta este o lipsă de seriozitate, profesionalism şi o lipsă de etică medicală.

Personal nu am fost forţat să fac această meserie, însă câteodată intenţiile bune, dorinţa şi pasiunea sunt depăşite de facturi, datorii… şi altele, mă opresc la altele”.

Când l-am întrebat despre viitorul său, şi ce va urma după rezidenţiat, camera de gardă în care ne aflam a devenit tot mai mică, aproape de o amintire tristă. Pentru că  mulţi rezidenţi după aceşti ani de muncă rămân doar cu cenuşa unui vis transformat în scrum.

,,Speram să nu atingem acest subiect, pentru mine reprezintă o realitate dură. Eu nu am post. Voi fi nevoit să caut alte oportunităţi. Inclusiv voi reflecta foarte serios la posibilitatea de a părăsi ţara, pentru că nu-ţi poţi permite. Chiar la noi în secţie avem doi tineri medici specialişti care nu au decât contract de gărzi şi încasează un salariu ruşinos”, a spus dezamăgit Alexandru.

Mulţi oameni se feresc de rezidenţi atunci când merg la spital. Acel cuvânt de pe ecuson îi face să fie nesiguri în capacitatea tânărului medic de a-i examina.

,,În cele mai multe cazuri este privit la fel cum îşi priveşte şi el pacienţii. Comportamentul medicului rezident reprezintă oglinda sa în societate, pentru că nu eşti văzut doar la spital, eşti văzut şi în viaţa de zi cu zi. Iar un temperament vulcanic şi un comportament, să nu zicem agresiv, ci tot vulcanic, către un părinte care îşi aduce copilul, nu poate să aducă decât neplăceri, atât medicului, cât şi pacientului.

Cum am mai spus, noi atingem şi abordăm o ramură foarte delicată a medicinei. Copilul percepe durerea diferit de adult, o interpretează şi o exprimă la fel de diferit”, a spus rezidentul.

Oamenii pun etichete

Din păcate şi Alexandru a fost supus neîncrederii oamenilor şi chiar refuzat pentru că încă este rezident. ,,Da, am fost refuzat! Dar în urma expunerii cazului clinic al copilului său cu o claritate sporită şi o înţelegere a nevoilor părintelui şi copilului, am reuşi să am un succes destul de bine meritat.

Pentru că asta este, omul nu înţelege, el vede rezidentul ca pe un tânăr medic, proaspăt ieşit de pe băncile facultăţii, de ce să îi trateze copilul? Ei bine nu e aşa, la urma urmei toţi am trecut prin medicină, într-adevăr nu contest, ba chiar laud anii de experienţă ai colegilor şi îndrumătorilor noştri, dar tot de la dânşii am învăţat să manageriem aceste tipuri de pacienţi.

Ceea ce facem, facem în colaborare cu ei, avem susţinerea totală a medicilor de pe secţia noastră care vin şi pe de o parte întăresc încrederea noastră că putem face un act medical competent, şi pe de altă parte reconfirmă părinţilor faptul că orice medic are un substrat, o bază de pregătire solidă şi poate trata acel copil în condiţii foarte bune”.

Prima operaţie nu poate fi uitată. ,,O să-mi amintesc toată viaţa, a fost o operaţie de apendicită acută, am intrat împreună cu medicul meu coordonator, domnul dr. Alin Stoica, tremuram din toate părţile, emoţiile erau mari. Însă în mod surprinzător nu am văzut decât cooperare, înţelegere şi ghidare de la dânsul, către tot ce e mai bun. Cred că în primele 10 minute a dispărut toată neliniştea şi tulburarea pe care o aveam. Pentru că asta înseamnă să ai un medic în vârstă care să te ghideze şi să te ajute la fiecare pas, mai ales la început”.

Acum lucrurile s-au schimbat. Cum este rezidentul atunci când intră în sala de operaţie? 

,,În primul rând concentrat. Pentru că în momentul în care am intrat pe uşa sălii de operaţie, nu mai există decât protocolul operator, timpii operatori şi colegii cu care urmează să operez. Pentru a fi un medic chirurg bun trebuie să ştii când să faci abstracţie de momentele care nu te leagă de operaţie. Toţi avem familii, griji, nelinişti, însă în momentul în care ai pus mâna pe o pensă, un bisturiu sau o foarfecă, trebuie să fii 100% concentrat la ce faci şi cum faci gesturile chirurgicale”.

Să fii un medic bun, în percepţia lui Alexandru Obadă, înseamnă în primul rând să-ţi doreşti să faci această meserie. ,,Pentru că din dorinţă se nasc toate lucrurile bune, dintr-o dorinţă arzătoare. În al doilea rând să fii serios în ceea ce faci. Astfel, cred eu, gradul de muncă pe care îl depui este direct proporţional cu gradul de satisfacţie pe care îl ai în această meserie. Pentru că dacă vrei să faci medicina pentru bani, nu vei fi un medic bun, este o părere personală pe care mi-o menţin şi mi-o susţin până-n pânzele albe”.

Pentru medicul rezident, satisfacţia nu înseamnă doar ceva material, ci şi spiritual. Ţelul său este să aducă bucuria pe chipurile copiilor şi consideră că sentimentele nu trebuie excluse din actul medical.  ,,În momentul în care treci de un anumit prag de nepăsare, deja mergi din inerţie, iar în medicină nu este bine. Niciodată sentimentele nu trebuie excluse din actul medical, dar totodată implicarea sentimentală şi emoţională trebuie să aibă o anumită limită. Dacă te implici mai mult decât trebuie vei avea de suferit. Eu personal am avut câteva experienţe, nopţi nedormite, datorită unor cazuri care m-au marcat. Noi avem contact cu o categorie de pacienţi foarte delicată, copii neglijaţi de părinţi, care provin din medii precare şi cărora nu li se acordă atenţie nici cât negru sub unghie. Şi ajung de foarte multe ori într-o stare deplorabilă la noi, părinţii ridică din umeri, iar noi trebuie să tratăm şi cu sufletul şi cu mintea. Iar de foarte multe ori linia dintre cele două este foarte fină. Tratăm cu mintea, dar te implici şi emoţional într-o anumită măsură. Nu aş vedea această meserie fără să mă implic şi aşa”.

Să fii medic rezident în România este o luptă cu tine, înainte de a fi cu sistemul. Lupţi să-ţi demonstrezi că poţi, lupţi să înveţi şi să te dezvolţi profesional într-o ţară în care eşti îndemnat să pierzi. Oricare dintre noi am schimba ceva dacă am putea, la fel şi Alexandru Obadă ar vrea schimbări în sistemul sanitar.

,,În primul rând aş schimba salarizarea, e normal, apoi modul în care medicii rezidenţi sunt remuneraţi şi modul în care le este asigurat viitorul. Sunt foarte mulţi colegi care nu au post şi nu mai termină rezidenţiatul pentru că realizează că după patru, cinci sau şase ani de rezidenţiat nu ai niciun viitor în ţară, şi aleg să plece. Pleacă mai devreme, cât se poate, cât este timp, mai ales aleg să plece când responsabilităţile familiare se măresc, apare un copil, apar doi copii. Aş mai încerca să schimb modul în care medicul este văzut în societate la momentul actual. Datorită unor fenomene izolate s-a abătut o aură de neîncredere, de blamare generală asupra corpului medical în ultimii ani. Nu sunt de acord ca pentru greşelile unora să plătească toţi. Ai greşit, plăteşte. Toţi suntem predispuşi la greşeli, însă nu suntem obligaţi să suportăm o presiune pentru ceva ce nu am făcut”.

Doctorii nu sunt dumnezei. Poate doar îngeri în alb, verde sau albastru. Sunt oameni la fel ca mine, ca tine, ca noi toţi. Au probleme, râd, dar ştiu să şi plângă. Dar ei, uită tot. Sunt cei mai buni actori. Îşi lasă gândurile la uşa sălii de operaţie şi intră într-un alt decor. Pe aceeaşi scenă îşi joacă rolul fără spectatori. Pentru că ei sunt doctori şi nu doar rezidenţi. 

Articolul precedent
Articolul următor

Politica