E incredibil cât de repede trece timpul. Mătură clipele de le lasă praf iar pe noi doar cu o vagă amintire. Uite-mă-s la sfârșitul primului meu an de facultate. Primul an de studentă, de bucătăreasă, de copil plecat de acasă. Sunt uimită cât de repede m-am întors la vară. Acum un an îmi făceam griji de examenul de bacalaureat, 3 luni mai târziu mă gândeam că au fost flori la ureche, iar un an după aceea- doar o amintire. Mi se părea că e încercarea vieții, când de fapt era doar un alt examen. Am un bagaj de gânduri și încerc să le ticsesc acolo, să nu încerc cumva să deschid bagajul căci abia am scăpat de grijile sesiunii. Care-i treaba și cu sesiunea asta? Cărți, emoții, examene și suspans. Mă mir cum unii colegi o iau atât de ușor, dorm bine noaptea. La mine a fost exact opusul. Visele mele nu erau decât despre subiectele de la fiecare colocviu. Și mă întreb- pentru ce atâtea emoții? Nu merită.
Am început să îmi fac geanta exact după ultimul examen. Eram încă bulversată de furtuna de griji care m-a amețit în ultima vreme. Știi sentimentul acela când simți că ești gata să termini ceva sau se apropie un eveniment și ți se pare că timpul are altă unitate de măsură? La mine nu era parcă nici stătut și nici fugind. Era undeva acolo să mă țină departe de un nou capitol- prima vacanță de student. Dacă mă cunoști, îți vine ușor să citești entuziasmul numit ”plec spre casă”, dar petrecându-mi încă vreo câteva zile la Craiova, zile în care nu sunt nevoită să mă grăbesc undeva, să fiu așteptată sau să învăț, mi-am dat seama că orașul acesta deja nu îmi mai este atât de străin.
În ultimele zile, cum apuc să-mi așez capul pe pernă, seara, încep să derulez câte și mai câte scene din prima zi de când am ajuns pe tărâmul oltenesc. Eram tăcută, naivă (și nu e ca și cum nu aș mai fi), credulă, indulgentă… până nu am avut un șoc cultural și mi-am țesut armura. Realizez că am căpătat imunitate la multe lucruri, și poate nu se cuvenea să mă adaptez… Urechile mi s-au obișnuit cu zgomotul mașinilor care mi-au întrerupt de atâtea ori somnul. Uitându-mă în oglindă parcă și chipul e altul, iar dincolo de oglinda ochilor parcă se reflectă o altă imagine. Vocea îmi pare că sună mai dur, mai grav. Îmi vine greu să accept că 3 luni înainte o să gătesc fără să aștept rândul la plita de la bucătărie, sau dimineața nu o să mai am o chiuvetă alăturată unde să-și mai facă rutina încă o fată. M-am obișnuit cu atâtea lucruri noi, care deja îmi par că le fac de o veșnicie.
Totuși abia aștept să mă refugiez acasă. Să mă înec în liniște, natură. Să mă furișez să-mi iau zmeură din grădină, iar zgârieturile să-mi persiste încă vreo două zile. Seara, să-mi iau chitara și să mă arunc pe iarbă să tot cânt. Câinele să-l smotocesc cu toată dragostea, iar el să-mi răspundă cu
”lăbuțele” lui fine. Aștept să le gătesc alor mei. Să mă uit la tata care știe că aștept o reacție la experimentele mele culinare, iar el să mă tachineze cu un ”se putea și mai bine”. Și aici am încercat să fac plăcintă (ba chiar zilele astea), dar telemeaua gustată în piață și cea din care am gătit aveau concentrația de sare diferită, am suferit un eșec (așa, ca la sfârșit). Acasă, să fiu sinceră, nu am viața atât de aglomerată, sau cel puțin nu o mai am. Mă întorc să regăsesc același parc de lângă casă, pe care timp de 9 luni l-a înlocuit Parcul Romanescu. Acum nu mai știu care și cui îi ține locul.
E o situație atât de confuză. M-au întristat multe lucruri aici, dar am întâlnit și o mână de oameni care mi-au creat o altă viziune. M-au surprins sfaturile unora, complimentele și aprecierile, bunătatea… Mă gândesc că plecând acasă o să ratez multe. Mă tem să nu mă întorc și să le iau pe toate de la capăt. Mă întristează să realizez că lucrurile încep să se împartă. Totuși, nimic nu poate înlocui liniștea sufletească pe care mi-o sădesc acasă.
Când eram mică, ai mei mă trimiteau pentru câteva săptămâni, când la bunicii din partea mamei, când la cei din partea tatălui. Acolo trândăveam, cântam pe pragul casei, legănam rățuștele, iar bobocii, ah, BOBOCII, mult amar în gură îmi dădeau când se cereau a fi duși la păscut. Uneori plângeam pentru că mă plictiseam și doream acasă, acum însă aș sta să ascult ce-mi mai zic buneii, să mai fur din secretele din bucătărie, să mai fac ordine prin pozele vechi și să mă amuz. Acasă știu, de asemenea, că voi putea să admir cerul înstelat alături de verișori, cum obișnuiam s-o facem când eram mici. Să dormim afară (poate uneori un pic necăjiți de greieri) și să stăm ore la rând povestind sau, mai bine, cu dureri de burtă de la prea mult râs.
Ei uite cât de repede trece timpul în bătăi de inimă, într-o viață de om.
Mâine plec acasă. Mâine o să fiu în tren, după care în autobuz… Mâine voi petrece cel puțin 12 ore de drum. Și să nu crezi că timpul acesta nu o să mă marcheze. E un fel de spațiu neutru (dintre timp) în care pot să fiu între România și Moldova. E acel ”spațiu” în care nu-mi doresc să fac decizii, ci doar mă evaluez. Nu compar și nu judec. Sunt amorfă, dar urmează să iau o formă odată ce trec hotarul. N-o să neg, cu același pașaport trec frontiera personalități diferite ale aceleiași Rime. Dacă e ceva ce am învățat la Craiova, e să mă remodelez. Parcă vorbim aceeași limbă, parcă avem aceleași tradiții dar tot parcă suntem diferiți. Cert e că unirea nu o faci după chip, ci după suflet. Acum, ca să mă mai amuz un pic: cine o să-mi mai pună să ascult manele? Poate când s-o lăsa sec auzul de dialectul nostru, o să zic și eu ” Bă, vere!”. Când voi aduce harbuzul din grădină o să le strig la ai noștri ”lubeniță”. Prietenele la sigur o să le dezmierd cu ” Ce faci, zână?”, iar dacă încă nu te-ai prins, citește încă o dată întrebarea cu acel glas înfundat și cu acel accent pe care-l auzi în târg. Îi improvizez bunicăi o covrigărie și o să dau pâinea cu semințe de susan. Deja parcă mi-e dor. Mă grăbesc acum să împachetez. E mai complicat decât credeam. Ce iau cu mine? Ce las? Parcă ard de nerăbdare dar în același timp ezit. Am în față o vară frumoasă. Am planuri, scopuri și un ceas ticăind. Regrete, amintiri sau împliniri, știu că am încercat ca totul să conteze, fiecare moment.
Acum stau așezată strâmb, cu fruntea încruntată și încerc să limpezesc mintea și să gândesc drept. Să fiu sinceră: am avut multe care să mă-nvețe, să mă călească, dar și să mă ajute să mă dezvolt și să cresc. Toate amintirile la un loc sunt ”primul an de facultate”, cu el ”în spate” pornesc spre alții noi. Dar până atunci pornesc spre casă. Craiovenilor, aveți grijă de voi!
