Lasă-mă să fiu mai sentimentală de astă dată. Azi scriu despre oameni. Despre mine şi ei, noi în ansamblu.
În ultima vreme mi s-a zis că sunt copilă, că sunt tăcută, că sunt prea calmă şi („neaşteptat” să aud) că gândesc prea mult. Despre ultima replică- e gratuit, mi-aş dori şi alţii să profite de ofertă uneori.
De când am ajuns la Craiova, mi s-a pus de mai multe ori întrebarea ”Care e povestea ta?”. Vezi tu, unii au întrebat pentru că doreau să ştie dacă au ceva de câştigat şi doar foarte puţini şi-au dorit într-adevăr să mă cunoască. Uneori cred că totul se bazează pe interese. Atunci când am nimerit în mijlocul necunoscutului şi a trebuit să o iau de la zero, m-am orientat către oameni; mi-am zis ”Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau! ”, dar nu poţi aduce tiranie peste minţile şi inimile altora.
”În mine luau viaţă fluturi”
La început eram plină de speranţă. N-o să mint, însă, spunând că oamenii care-mi păreau de treabă în primele zile, îmi sunt la fel de dragi acum, căci pentru ei iniţial eram un subiect de divertisment, vezi tu- moldoveancă, iar mai departe şi-au luat aer de ”poliglot” ca să-mi arate câte ştiu să zică. Ei nu ştiu că de multe ori m-am simţit jignită şi asta pentru că şi-au găsit amuzamentul în detalii ce mă definesc, chiar dacă îmi ziceau ”Nu înţelegi că facem doar bâză de tine?”. Eram absentă, deja, pentru că atitudinea lor nu făcea decât să îmi amintească de o întâmplare de când eram în şcoală.
Eram prin clasa a 7-a când îmi cumpărasem o pereche nouă de adidaşi. Eram mândră de ei pentru că îi văzusem înaintea unei prietene… deci eu i-am luat până la urmă. Mi se părea că arătam grozav! Senzaţii tari mă încercau când am ieşit pentru prima oara din casă cu ei. Mergeam la şcoală iar în curtea şcolii m-am împiedicat de am căzut cu toată graţia, şi asta din cauza şiretului de la piciorul drept ce flutura în aer. Erau colegi mai mari, mai mici şi toţi râdeau de mine, nimeni nu a venit însă să vadă dacă sunt bine sau dacă e mai grav şi aş avea nevoie de pansament. Ce-am învăţat atunci? Am învăţat că indiferent care îţi sunt ”încălţările” , atunci când cazi toţi o să râdă, poate mai puţin câteva persoane; pentru că e mult mai uşor să râzi de cineva când e neputincios decât atunci când te intimidează cu verticalitatea ce o deţine. Aici, ca şi în povestirea din a 7-a, eram la pământ când am ajuns. Trebuia să îmi fac puteri să mă ridic pentru că am venit ca să devin cineva. Cert e că toţi au râs de aparenţe şi nu de esenţă!
”Fluturii învaţă să zboare„
De când am intrat la facultate m-au încercat multe. Am învăţat să mă exprim, să mă cunosc mai bine dar şi să interacţionez cu multă lume. Pesemne am adus cu mine un iz exotic (made in Moldova, la marginea Prutului). Am avut şi peripeţii: de la invitaţii la suc interpretate greşit, plimbări planificate, la uşa camerei blocată sau gunoiul aruncat pe balcon menit să treacă ( cu puţin noroc) pe lângă capul meu. Nu s-a terminat aici însă. Penibilitatea vocabularului meu ( ex: ”englejii”) a fost o altă eperienţă, stânjenitoare- recunosc. Uneori. Rectific. De fiecare data am roşit! Oamenii însă nu îşi dau seama dacă o fac pentru că mă sufoc sau mă emoţionez. Arma mea (incontrolabilă) secretă! (hehe) De altfel, oamenii nu îşi dau seama de multe alte lucruri . De exemplu, mulţi colegi s-au mirat de faptul că eu mai mereu merg pe jos. Nu îmi place să iau autobuzul decât pentru distanţe mari sau dacă sunt foarte epuizată. Ei nu ştiu că ador să merg pentru că am învăţat să preţuiesc că pot a merge! Ei nu ştiu că acum 6 ani stând într-un spital am fost înconjurată de copii cu dizabilităţi fizice, că ajutam unele mame să-şi îngrijească copiii neputincioşi. Mulţi colegi m-au judecat crezând că nu vreau să dau bani pe autobuz. Ei nu ştiu că starea mea de bine nu are un preţ! Ei nu ştiu că în camera vecină stăteau copii cu handicap ce-mi nelinişteau somnul în fiecare noapte timp de 17 zile. Atât mi-a fost de ajuns, 17 zile pentru a-mi schimba unele viziuni pentru o viaţă întreagă! Nu-i judec pe cei ce m-ar fi considerat o zgârcită în această situaţie, nu sunt obligaţi să-mi cunoască trecutul, dar sunt obligaţi să-mi dea întrebarea „ De ce?” înainte de a pune o etichetă. De altfel, cam asta facem toţi. Credem cu ochii şi urechile şi mai puţin cu mintea sau inima. Mi-aş dori să fim mai simpli, dar simplitatea e văzută precum ceva ordinar.
Totuşi noi, oamenii, ne asemănăm atât de mult, chiar dacă în încercarea de a fi diferiţi ne rătăcim. Noi toţi visăm, toţi ne întoarcem din când în când să verificăm dacă am încuiat uşa, toţi încă derulăm scenarii şi replici în minţile noastre după o ceartă, mai şi plângem câteodată… Noi, oamenii, suntem minunaţi! Vreau să cred că toţi sunt conştienţi de asta, mai ales în momentele grele.
”Fluturii se avântă”
Obişnuiesc să port cu mine lucrurile frumoase, le uit mai greu pe cele rele dar le iert rapid. E în firea mea! În ultima vreme am găsit oameni alături de care mă simt foarte bine. Îmi tresare inima când îi văd şi abia aştept să tot comunic cu ei, să tot comunice cu mine (chiar dacă ei o dau pe perfectul simplu iar eu pe perfectul compus). Sunt oamenii ce îmi ţin fluturii în viaţă! Sunt oameni cărora le place să împărtăşesc din ce am mai bun şi nu se tem să-mi cunoască colţurile minţii. Zâmbetul lor e şi zâmbetul meu.
Mă bucur c-am ajuns aici, că-mi trăiesc momentele vârstei şi îmi scriu istoria. Îmi e greu să mă imaginez cum aş fi fost eu în altă parte. E o nebunie frumoasă. Prieteniile ce se leagă, legăturile dintre oamenii care poate dacă se pierd acum vor apărea peste ani… Puterea de a fi tânără şi creatoare…
Eu… (surâs), eu nu schimb fluturii ăştia pe nimic şi nimic nu-i poate schimba pe ei!
P.S. Carpe diem !
