vineri, martie 29, 2024

Ultima ora

spot_imgspot_imgspot_imgspot_img

Sport

Despre românii de azi şi de ieri

Revin în paginile cotidianului EDIŢIE SPECIALĂ cu o încercare ziaristico-scriitoricească nouă, Editorialul-Eseu, sperând/dorind prin astfel de scriere să nu cad în derizoriul de fiecare zi de peste tot (presa scrisă, radio-tv, FB, stradă, casă) prin care o ţinem lângă ai noştri contra ai lor. Fiind noi, românii, cu mic cu mare, în plină campanie electorală care, fiţi siguri, nu se va termina în decembrie ci, hat departe, în 2016, vrând-nevrând îmi voi muia literele tastaturii şi în borcanul cu miere oferit de actorii politichiei noastre originale, datul cu părerea (de ex. despre cuvintele Băsescu-puşcărie, fă, paraşuta, hoţ, handicapat, etc.).

Aşadar, dacă temperatura (meteorologică) a luat-o razna rău lunile astea (specialiştii spun că nu vom mai avea climă temperat-continentală învăţată la geografie, ci un fel de climă deşertică), de ce sa nu o ia razna şi temperatura pe scena politică !? Ce vedem şi ce auzim ne face să ne crucim (rime fără vrere).

Se folosesc orice mijloace (biciclete, avioane-chiar şi militare-, paraşute), se poartă culorile vii (pe tricouri, pe garduri, pe…) şi minciuna fără limite (toată lumea a făcut până şi ce n-a gândit), iar vorbele-n dungă  sunt mai ascuţite ca o bătaie de clopot dintr-o zi sfântă fără a mai avea ceva sfânt în ele (vorbele), sunt puse la bătaie toate nuanţele şi toată bogăţia în expresii a Limbii Române,

Policlinica Buna Vestire Craiova

Festivalul Shakespeare (de la Craiova) fu pus în umbra de Festivalului Alegerilor ca scenarii, regii şi interpretări (mari artişti politicienii români!). Nu ştiu decât puţini ce s-a petrecut pe scena Naţionalului  din Craiova, dar ştie şi tanti Ionica din Măceşul natal ce i-a zis Ponta lui Băse (şi invers) sau ,,blondei” de la PMP, că ăştia sunt actorii principali, Antonescu e …cu tava, a pierdut rolul vieţii lui. Singurele chestii pe care nu le înţelege tanti Ionica (mărturisesc, nici eu) sunt cine scrie scenariile, cine regizează ,,spectacolul” şi dacă la sfârşit eroul principal (care e, încă nu ştim) învinge sau moare (politic), aşa că încearcă să afle câte ceva de la vecini la taina de fiecare seară de pe băncuţa de la poartă. E cert că nu le e indiferent cine ,,iese”, adică cine câştigă, sunt în joc socialul şi câte altele.

Să nu uităm că poporul român ,,domiciliază” în proporţie de peste 50% în acel pauper mediu rural şi acelaşi popor român are cel mai mare procent ca grad de sărăcie lucie, aşa că alte analize nu-şi au rostul. Ştiu asta şi ,,actorii politici” şi se poartă ca atare, adică cinic, la limita umanismului presupus conducătorilor. Ca atare, ce să vorbeşti şi ce să taci despre o ,,campanie” electorală care, în loc să fie un ,,spectacol”, cum este peste tot în lume, spre binele poporului, a devenit un razboi real, pe viaţă şi pe moarte, în care taberele sunt ,,înarmate’’ cu arme reale, letale, spre binele, adică victoria unor grupuri (ca nu putem vorbi de partide, pentru că partidul e altceva, tovarăşi)? O nebunie de Românie electorală (Digi 24) !

De multă vreme nu mă mai miră nimic, dar m-au şocat recent două întâmplări. Una, când un consilier comunal (care lucrează la oraş) îmi zice, roşu la faţa de ură: domne, eu dacă-aş putea l-aş omorî pe Băsescu, ăsta trebuie omorâţi…. A doua: ură ,,fascistă” împotriva culturii reprezentată, în cazul pe care-l ştiţi, de H. R. Patapievici şi alţi câţiva ,,fascişti” ai secolului XXI,  a premierului României. Eu ştiam că ţăranul (omul simplu) şi ,,conducătorul” nu pot să urască. Iată că nu mai e aşa, e altminteri (Caragiale, Nichita). Noi nu suntem normali/ ura leliţa mea…
***   
Istoria e ce găsim din ce rămâne după trecerea Existenţei umane prin Timp şi Spaţiu. În Istorie clipele sunt veacuri, Timpul e relativ, dar Spaţiul e acelaşi. Dacă e să ne încumetăm să facem câţiva paşi prin Istorie e bine să ştim că, păstrând proporţiile, suntem, ca trecere, la clipa când deschidem ochii. În căutarea poeziei, am mai spus-o, am descoperit în Biblie filonul de aur pur, perfect, cu fapte, fiinţe şi idei devenite legende, eroi ori mituri. Dar Biblia e doar o clipă a Istoriei, aşa că, iată-mă privind spre Haosul care e Istoria Omenirii în căutare de poezie cu ajutorul Eseului, singurul vehicul literar care mi-e la îndemână şi-mi garantează siguranţa demersului asumat. Eseul, ca scriere, e greu de definit. Dacă ne uităm în dicţionare citim: 1. ESÉU ~ri n. Lucrare literară, filozofică sau ştiinţifică în proză, care tratează un subiect fără a-l epuiza.2. Studiu de proporţii restrânse asupra unor teme filozofice, literare sau ştiinţifice, compus cu mijloace originale, fără pretenţia de a epuiza tema. 3.Sport; la rugby- Încercare-Reuşită. Este o lucrare în proză, o specie, să zicem, de proză literară, aproape de literatura. Adrian Marino spunea că ,,eseistul încearcă să ofere o soluţie, el nu o impune, nici n-o dogmatizează. Doar o propune, ridicând o problemă, punându-se pe sine şi pe alţii la încercare. Izbuteşte să incite adevărul”. Un eseu poate să abordeze o operă literară sau un aspect al ei (o idee, o temă, un simbol) de pe poziţii care dau de gândit, iar eseistul poate să apeleze la multiple informaţii, poate să facă asociaţii în/între diverse arte, pe o temă oarecare, poate să divagheze, ,,să bată câmpii cu graţie” cum zicea Al. Odobescu, un mare eseist, etc. Inclus în proză mai activă în mod curent, eseul este o specie fixată în final la graniţa dintre stilul beletristic şi cel ştiinţific,fiind în expresie o metaforă extinsă. Nicolae Balotă denumeşte eseul ,,gen semiliterar”. Adică un instrument de lucru. Eu, fiindcă îmi oferă libertate tematică şi expresivă, încerc eseurile istorice ca o noutate în scop beletristico-informaţional, adică în scopul unei aventuri a cunoaşterii prin estetic, un fel de vorbe de poet. Aud şi citesc, deseori, despre poeţi şi scriitori, ca şi când poeţii ar fi o tagmă aparte de scriitori. Cam aşa e şi cu eseul.

N-aş fi început aceste eseuri dacă n-aş fi citit, din pură întâmplare, spusele teologului de talie internaţională, Miceal Ledwith, care afirmă că limba latină este o limbă românească şi nu cum se credea până acum  că limba română este o limbă latină. ,,Chiar dacă se ştie că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Român, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească… Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latina)”, spune Miceal Ledwight. Recunoaştem aici senzaţionalul unei abordări realiste, dar şi incredibilul istoric, având în vedere aşezarea/scrierea istoriei ,,pe tacute”, din varii interese politice globale. Iar Papa Ioan Paul al II-lea spune, cu ocazia ştiutei vizite în România din anul 1999, că România este ,,Grădina Maicii Domnului”. În susţinerea afirmaţiei iată şi una dintre cele mai vechi relatări despre limba vorbită pe teritoriul României, încă înainte de Hristos: ,,Colhii şi dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idioma latină”,  zice şi Horaţiu, marele poet român, 65 i. Chr. – 08 i. Chr.  în Odele, I, 20 (afirmaţie făcută cu aproape un secol şi jumătate înaintea cuceririi unei părţi din Dacia). Şi, tot Horaţiu, reţine într-o poezie de-a lui întrebarea unui cetăţean român: Ce mai ştii despre daci?. El nu oferă alte detalii (poeţii, în poezie, nu oferă detalii), dar din aceste cuvinte laconic presupunem că la Roma cunoscuţii Lupi ai lui Zalmoxis dădeau fiori de groază în teritoriile europene unde, deşi începuse să existe o balanţă a Imperiilor (răsărit şi apus), populaţiile erau în perioada nestatorniciei, primul pas spre migraţiile lor în căutarea identităţii sociale şi transformarea lor în popoare. Ori ei, dacii, nu a migratori arătau în întrebarea din poem, ci a popor în expansiune, adică Imperiu. De unde  faptul că, pe lângă imperiile tradiţionale (răsărit şi apus) în formare continuă, exista deja un imperiu central  ca echilibru perpetuu al nebuniei popoarelor de care e plină Istoria, expansiunea întru mărire şi decădere. Cu Miceal Ledwith ar fi oarece îndoieli (căutarea de prestigiu de bun istoric !?). Dar ce i-o fi găsit pe Horaţiu (acum trei secole şi jumătate) şi pe Papa Ioan Paul al II-lea (după trei secole şi jumătate) !? Vom vedea curând.  

Politica