Raită prin viață. Despre popor – despre ţărani

Raită prin viață. Despre popor – despre ţărani

Poporul român nu e un popor cultivat, trăind cel mai adesea în afara cărţilor şi rămânând în rândul lumii luându-se după „gura lumii” dar, prin credinţă şi multă rugăciune, trecând mereu pe la biserică, fără a deveni bisericos, devine cult (le ştie pe toate) şi află că există, iar în biserică îşi are scara către cerul unde vrea să ajungă după raita prin viaţă. De-aia, nefiindu-i frică de viaţă, de moarte, sau de cimitir, devine genial în ideea lui că Dumnezeu ar fi român. Dar, în faţa marilor întrebări existenţiale, zice scurt, o fi, om vedea, expresii cu multe înţelesuri, ca o concepţie despre Lume. De aici ajungem la noimă/rost, că, până la urmă toate au o noimă, un rost, pe lumea asta, mai ales la noi, la români.
Am scris despre machiavelismul politicienilor de pretutindeni şi dintotdeauna şi vedem cum el începe să iese la suprafaţă, din istorie, în zilele noastre. Cu viclenie şi lipsă de scrupule, politicienii au convins în `89 poporul român să le atesteze restauratio magna. Că, scuze, ce s-a petrecut în decembrie `89 n-a fost o revoluţie, ci o schimbare a comunismului criminal cu social-democraţia originală prin care s-a ajuns la comunism. Aşa că partidele noastre aflate la putere, neavând opoziţie, nu guvernează, stăpânesc şi conduc înspre dezastru. Nu mai avem un Mare şi Unic Conducător, avem un mare partid conducător care pustieşte ţara, mai ceva ca-n evul mediu. Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare…, în loc să lase ţăranul, care e omul absolut, stăpân la sate şi orăşanul stăpân la oraş. Liniştea suspectă de atâţia ani începe să se destrame. Opoziţia lui Iohannis atacă Puterea PSD din toate poziţiile cu ce muniţie găseşte dar şi cu muniţie livrată de Putere în prostia, reaua credinţă şi impotenţa ei, echilibrând sondajele şi temperând ieşirile bizare în decor ale aleşilor cu majoritate zdrobitoare acum câţiva ani, anunțând o toamnă bogată în surprize. Măcar de-ar fi de bine pentru poporul ăsta fără ţară.
Mi-ar fi plăcut să fiu profesor (am şi diplomă), convins fiind că profesorul face oameni, dar sistemul vremurilor n-a avut nevoie de diploma mea. Acum, într-un învăţământ penal, care face şomeri pe bandă şi oameni adevăraţi puţini, nu-mi pot găsi locul şi scriu cărţi şi articole la ziar ajutând, îmi place să cred, la facerea oamenilor de azi. Dar nu pot să nu observ cum „iubiţii noştri conducători” distrug, cu ştiinţă şi fără mustrări de conştiinţă, machiavelic aş spune, viitorul ţării, care e tineretul, pentru a fi siguri că în scaunele puterii viitoare vor ajunge urmaşii lor, şcoliţi prin ţări străine, nu în şcolile unde BAC-ul e o afacere bănoasă, un WC făcut pe sume enorme e inaugurat în prezenţa ministrului iar elevii învaţă pe unde apucă pentru că nu sunt bani pentru repararea sau construirea de şcoli. La putere fiind, înăbuşim scandaluri din învăţământ, sănătate, administraţie şi, voioşi mergem mai departe cu distrugerea viitorului. În lume şi în viaţă nimic nu e întâmplător.
Nemaifiind în rândul lumii, fiindcă lumea s-a schimbat, ţăranul român nu mai poate fi decât chiriaş la muzeul care-i poartă numele, Muzeul Ţăranului Român.
Aflându-ne încă în post-comunism şi în capitalismul de cumetrie, măcar ca aspiraţii, mental şi practic suntem legaţi de „dincolo”, unde e bine, adică de lumea largă, coborâm greu cu picioarele pe pământ pentru a vedea ce şi cum în ceea ce îi priveşte pe ţăranii şi „clasa muncitoare”. Ţăranul nu mai există, acea societate ţărănească s-a încheiat odată cu exodul „dincolo” a tinerei populaţii de la sate. Satele răman şi devin nostalgie, pentru că, ori de unde am privi lumea satului, ajungem la partea economică. Ea e cea care separă ţăranul ca tradiţie/mod de viaţă, de agricultor/fermier ca mod de existenţă rurală de secol XXI. Mai concret, viaţa „ţărănimii” nu mai e rentabilă, asta e realitatea pentru jumătate din români, ei mai fiind „păstraţi” doar pentru dreptul lor de a vota.
În perioada interbelică, România nu a reuşit să depăşească statutul de „stat agrar”, comuniştii români s-au preocupat îndeaproape de „chestiunea ţărănească” după 23 august 1944, înfiinţând, cu pistolul la tâmplă, CAP-urile, bune-rele, ele fiind „asocieri deposedative” doar faptic, nu şi legal, ale micilor şi marilor proprietăţi agonisite în istorie (borne: A. I. Cuza şi 1916, când „promisia pământului i-a trimis în luptă pe români”. Dar „chestiunea ţărănească” a fost de actualitate, influenţată când de ideile narodnicismului din Rusia, apărute într-un context social asemănător aceluia din România, o „revoluţie rurală” ca în Rusia, pe principiul împărţirii marilor proprietăţi către ţărani, fiindcă industrializarea României era o perspectivă nerealizabilă, neoiobăgismul modern cerând, în epocă, prin partidele lui Mihalache şi Maniu, o revoluţie ţarănesc-proletară. Preocupări pentru „chestiunea ţărănească” au avut până şi legionarii, dar ei nu s-au interesat prea mult de soluţii sociale pentru locuitorii satelor, studiindu-i pe ţărani din punct de vedere naționalist, ţăranii fiind consideraţi „esenţa naţiunii”, „adevăraţii români”, în comparaţie cu locuitorii oraşelor „vânduţi” capitalismului.
Doar pentru a nu scrie despre „ţiganiada” din perioada alegerilor prezidenţiale, continuăm şi mâine „chestiunea ţarănească”.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.