Raită prin viață. Despre popor – intelectualul şi apa sâmbetei

Raită prin viață. Despre popor – intelectualul şi apa sâmbetei

În zilele din urmă observăm o brambureală generală în spaţiul politic românesc, urmare întâmplărilor anterioare deloc „întâmplătoare”, despre care am scris la timp: şocul alegerilor, condamnarea lui Dragnea, vizita, unicat în lume, a PAPEI în „Grădina Maicii Domnului”, şi „programul de guvernare” lăsat politicienilor noştri de acesta, dezorientarea PSD şi a Guvernului Dăncilă, deja percepuţi că nu prea stau bine la capitolul „ştiinţa conducerii” unei ţări”. Însă, când un partid-stat, care se bate în draci cu „statul paralel”, ajunge să susțină apologetic că „n-am fi nimic dacă n-ar fi fost partidul (PSD)” şi că, scuze, caută intelectuali „de stânga” să iese din „harhat” (vorba fiicei mele), e lată, şi totul e pe cale să se ducă pe apa sâmbetei.
E ca-n ştirea aceea cum că, Asociația Inițiativa pentru Fericire va lansa primul Institut pentru Fericire din Sud-Estul Europei. Acesta, institutul, își va desfășura activitatea în str. Avrig, nr. 2, Bucureşti, în România, cea mai nefercită țară din Uniunea Europeană. Asta e semn că suntem deştepţi, dar nu şi intelectuali. Intelectualul în România e un personaj tragic, rătăcit de către Dumnezeu, între condiţia umană şi globalizare, pierzându-şi, în UE, identitatea, ca reprezentant al valorii ideilor poporului său, fiind incapabil să producă profit ţării sale. Nu mai există meseria de intelectual. Intelectualul „fardat” nu e o meserie decât în cazul veşnicului politician de profesie, trăitor pe spatele altora (comunistul Lenin, socialistul Hitler sau comunist-socialistul şi „capitalistul de cumetrie” Iliescu). Acum intelectualul e bun doar să dea din gură, devenind „clănţău”, mitralieră politică, deşi este definit drept persoana cu studii universitare sau care exercită o meserie intelectuală, o persoană cu un banal nivel cultural-științific, a cărei vagă şi singură îndeletnicire comportă în mod esențial o activitate ne-spirituală, în niciun caz una manuală, şi nu în domeniul literaturii, artei, economiei sau științei. Dispunând de închipuită capacitate de analiză, sinteză și abstractizare, el cercetează idei, fenomene socio-politice și evenimente, ajungând la concluzii care pot, nu uneori, ci mai mereu, influența structura și evoluția societăţii. Istoric, definiția intelectualului este însă una socio-politică și culturală, om de litere, artist sau om de știință care, mereu sprijinindu-se pe cunoașterea sa, resimte datoria morală de a se angaja și în viața publică prin opinii ferme, elaborarea de teorii ori printr-o participare directă în poziții în guvern sau administrație, amestecându-se în treburi care nu-l privesc. Intelectualii au putut avea în istorie aptitudini şi atitudini surprinzătoare, care au mers de la critica radicală sau acomodarea neutră, până la pactizarea totală cu unele regimuri totalitare, fiind percepuţi totuşi ca voci ale poporului. Diploma universitară conferă automat statutul teoretic de intelectual, şi o poziţie în ierarhia socială, dar nu mai sugerează valoarea teoretică a posesorului care, acum, e dată de poziţia politică sau contul bancar. Adică G. B. sau L. D. e mai intelectual decât Neagu Djuvara sau Andrei Pleşu. Noţiunea de intelectual s-a disipat prin înlocuirea valorilor cu nonvalorile, şi prin accesul facil la ele, de unde expresiile „te dai intelectual” ori „faci pe deșteptul”, deci, te dai, faci, nu ești intelectual.
Aşa, la români, totul se duce pe Apa Sâmbetei. În mitologia românească, Apa Sâmbetei este numele dat Oceanului Mondial care cuprinde întregul Pământ, unde lumea este împărţită în tărâmul acesta şi tărâmul celălalt şi, ce ajunge pe Apa Sâmbetei este pierdut pentru totdeauna. Altfel spus, intelectualii, în noua lor existenţă ca „breaslă”, visează cai verzi pe pereţi, aici, unde se cred buricul pământului. Toate regimurile sunt obsedate de intelectuali, iar prezenţa şi impactul lor în viaţa publică este o problemă, deşi rolul în societate este destul de redus, ei nu sunt „o clasă” (clasa muncitoare, țărănimea şi intelectualitatea din comunism), iar capacitatea de a influenţa şi orienta deciziile cu impact social rămâne extrem de mică. Principala percepţie a intelectualului a ajuns să fie aceea de a se plasa social-politic, pentru, contra, fapt ce îi dă alt statut. Dar noţiunea de intelectual, echivalent al valorii, formatorul culturii şi ştiinţelor române, creatorul culturii umaniste, furnizorul ideologiei statului naţional, identificat cu destinul istoric al ţării, e acum micul intelectual, funcţionar tehnic, şi intelectualul de duzină. Până la urmă prestigiul ambilor e iluzoriu, iar puterea lor, una simbolică, pentru că astea sunt timpurile şi, vorba cronicarului, oamenii sunt sub timpuri dintotdeauna.

Comments are closed.