RAITĂ PRIN VIAȚĂ – Despre nefirescul firescului

RAITĂ PRIN VIAȚĂ – Despre nefirescul firescului

În mai toate editorialele mele spuneam că, pe lângă problemele obişnuite / cu care ne-am obişnuit, fiindcă le-am avut dintotdeauna (sociale – sărăcia, şomajul, economice – managementul corupţiei, politice – gândim partinic şi, mai nou, pe persoană fizică, din posturi ale ţării, nu naţional, cum ar fi firesc, etc.), mai avem două mari problemele: ale rromilor si ale vecinilor (ungurii şi moldovenii de dincolo de Prut) care, dacă ne uităm bine, sunt, şi ele, tot istorice, nu de ieri de azi. Aşa că nu ştiu de ce ni se pare (unora) nefiresc că U. E. nu ne-ar trata corect acum, când, de exemplu, vrem musai (eu cred că nu vrem, nu noi ci puterea) să intrăm în spaţiul Schengen, adică să intrăm în Europa ca europeni deplini, ca la noi acasă, adică.

,,Pentru moment mi se pare că nu sunt îndeplinite condiţiile” spune diplomat şi firesc, U.E., în contextul în care în Europa există discuţii privind integrarea rromilor. Dar Victor Ponta, zicea : „Este o minciună că nu ne acceptă în Schengen din cauza romilor…”, şi pare nefiresc parcă, în condiţiile în care în U.E. poliţiştii evacuează tabere de rromi, ca prim migranţi, din centrul oraşelor, iar primarii din marile oraşe consideră că este aproape imposibil să primească atâţia migranţi rromi. Dintre toate statele Europei Centrale şi de Răsărit, România este ţara cu cei mai mulţi cetăţeni de etnie rromă. Deşi prezenţa ţiganilor în ţinuturile valahe e atestată din secolul al XIII-lea, abia după secole autorităţile se ocupă de soarta şi starea lor. Sub influenţa ideologiei luminilor, Curtea din Viena s-a preocupat cea dintâi de ţiganii transilvăneni, Transilvania fiind unică în diversitatea etniilor. Prin deciziile luate de Maria Tereza (în 1768 şi 1773) şi de Iosif al II-lea (1782) s-a dus o politică dură de asimilare şi sedentarizare a ţiganilor români (transilvăneni), subliniază cercetătoarea Emmanuelle Pons în lucrarea „Ţiganii din România, o minoritate în tranziţie”. Li s-a interzis să mai locuiască în bordeie şi să-şi mai vorbească limba proprie. Prin poruncă împărătească, li se cerea să-şi clădească locuinţe şi să vorbească graiul celorlalţi din partea locului. Nu aveau voie nici să circule dintr-un comitat într-altul fără învoirea autorităţilor. Li se impune educaţie religioasă însă ţiganii sunt dezinteresaţi de credinţă.

Dar prejudecăţile privind etnia sunt adânc înrădăcinate în a-i considera altfel de fiinţe, de oameni, până în zilele noastre, „ţiganul care fură copiii cu sacul” e de efect si azi în mediul rural pentru a-i convinge pe copii să fie cuminţi. „Dezrobirea” ţiganilor s-a făcut, după cum Mihail Kogălniceanu zice, sub presiunea curentelor occidentale de gândire. Dar Vasile Alecsandri intuieste că, „pe cât e de neomenos e faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite”. Însă ţiganii, alungaţi de peste tot din Europa, au rămas în număr atât de mare la noi din motive de natură economică, mână de lucru gratuită. Neavând proletariat rural, comuniştii, într-un exces de emancipare, au instalat fierari şi potcovari ţigani în funcţii de primari, secretari de partid şi preşedinţi de colectiv, folclorul reţinând situatia inedită de rezlovat problema rromă : „Cobori, Doamne, pe pământ/ Să vezi Stalin ce-a făcut./ C-a făcut din cal măgar/ Şi ţiganul secretar” (Emanuelle Pons). Precum vedeţi situaţia românilor e, încă, firesc dependentă de nefireasca existență rromă. Altfel etnia rromă s-a polarizat, existând, ca şi la majoritari, regi, împăraţi, clanuri periculoase, săraci care locuiesc în bordeie/corturi.

Identitatea naţională a unui popor/populaţie, moldovenii, situate, cum știm, dincolo de Prut, la marginea Europei, între România şi Rusia/Ucraina, e o stare de spirit care se cere a nu mai fi examinată din unghi geopolitic, istoric şi cultural şi, mai ales, din unghiul relaţiei dintre elitele politice şi masele populare. Orice abordare fizico-geografică şi a istoriei teritoriilor basarabene scoate în relief controverse identitare întrucât teritoriul şi poporul moldovean au fost obiect de trecere de la un statut de principat la cel de provincie ori de trecere de la România Mare la naţiunea moldoveană sovietică deşi Nicolae Iorga a fost foarte lamuritor când a spus: ,,Suntem singura ţară care se învecinează la toate graniţele cu români”. Independenţa Moldovei şi conflictul din Transnistria, fenomene apărute imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, amplifică aria de abordare, îngreunează percepţia privind evoluţia şi strategiile identitare viitoare.

În prezent, Republica Moldova nu mai e nici măcar o dispută între liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, preferat, spun statisticile, de trei sferturi dintre moldoveni, şi liderii de la Bucureşti, pentru că românii nu mai au lideri de ţară şi de popor, ci de clan şi SRL-uri. Doar Traian Băsescu are o cotă de 35 la sută (mult mai mare decât în România) dar şi un electorat comun cu Putin. Fostul președinte român este admirat pentru că este un luptător, dar nu e perceput ca un învingător deşi ei cred că Traian Băsescu planifică anexarea Republicii Moldova de către România, lucru care, sigur nu e în vederile celorlalţi lideri români. La fel ca în România, oamenii au nostalgia dictaturii pentru că, nemaiprivind în urmă, văd acum nelinişte, nesiguranţă, mizerie şi inegalitate afişată fără jenă. Drept urmare Republica Moldova deşi ar vrea să înceapă negocierile de aderare la UE, nu este încă pregătită să părăsească CSI (invenţie simbolică prin intermediul căreia supravieţuieşte vechiul imperiu) iar avantajele economice date de CSI par la fel de importante ca acelea pe care le-ar putea obţine cu UE.

Citită altfel starea ezitantă a moldovenilor în drumul Est-Vest pendulează între

sacrificiile tranziţiei ( pe care nu vor să le mai facă) şi ,,ordinea” ca rezultat al unui fel de fanatism al supunerii dobândit în istorie. Apoi moldovenii aud şi văd ce se-ntâmplă la noi (suspendări, terfeliri, neglijenţe politico-sociale şi economice şi alte deviaţii ale tranziţiei prelungite, corupţie, etc.) şi compară cu parcursul rusesc (puternic şi de neclintit) dar se hotărăsc greu, mai ales că e posibil un schimb gen Ribbentrop-Molotov, căci, întotdeauna s-a hotărât soarta celor mici de către interesele celor mari şi aici sunt multe de tot (Rusia, Germania, Ucraina, USA, Siria, România şi, mai de curând, Turcia).

Oricum Moldova (ca şi Ucraina) e prinsă între blocul UE şi proiectul eurasiatic al lui Putin la care privesc interesate două state care fac legea, Germania şi USA.