RAITĂ PRIN VIAŢĂ: Eseu despre furatul căciulii

RAITĂ PRIN VIAŢĂ: Eseu despre furatul căciulii

Din comunism, societate lozincardă ca şi capitalismul, singura lozincă pe care am apreciat-o a fost oximoronul „Luptăm pentru Pace”, aflat pe frontispiciul multor publicaţii ale vremii. De atunci continui eu să cred că prima acţiune de luptă în războaie trebuie să fie lupta pentru pace. Partea ciudată a problemei războaielor e, că ele (războaiele), se poartă pe spatele/viaţa oamenilor/naţiilor, pentru cauze personale (vezi războaiele troiene, mondiale şi din mai toate partidele politice cu Elene, troiani, era să zic traiani, Pilat din Pont(a), daddy – p.s.d., am scris cu litere mici pentru că, în recentul război, s-au dovedit mici). Altfel spus, după o viaţă (a mea) petrecută, ca profesie, printre cărţi şi ziare, şi oameni politici la nivel înalt (de la Ceauşescu la Iliescu, şi cei de sub ei), am constatat, cu stupoare, că, pe măsură ce fac caz de democraţie, fiecare în felul lor, oamenii politici folosesc politica în interesul lor, din ce în ce mai vizibil, ajungând eu, abia acum, că alţii au ajuns demult, la concluzia că politica nu mai e o „curvă” ci, e cea mai sigură şi mai bună afacere, cel mai bun job, pentru ei şi ai lor (deci trai nineacă pe spinarea lui, a poporului), în ambele vremi dar, parcă, mult mai vizibilă în mult prea trâmbiţatul postdecembrism, care n-a făcut altceva decât să scoată în faţă garda a doua, cea flămândă de putere şi avere a mulţilor frustraţi din comunism, căci, trebuie, sincer, s-o recunoaştem, în comunism puteai accede la putere dar, nu şi la avere. Sau, cum zice V. V. Ponta, acum, Ţara a devenit un fel de SRL, iar toate instituţiile statului, mici asociaţii de familie foarte rentabile, căci, dacă facem o cât de mică socoteală, vom constata că, scuze, blagosloviţii cu scaune bune, funcţii bune, salarii şi pensii nesimţite, etc., sunt cam egali cu cei care îi votează pe cei de la putere. Şi, uite aşa, ne furăm singuri căciula. Am trecut, în numele democraţiei şi al economiei de piaţă, de la sublim la ridicol, adică la troc, principiul economic al societăţlor foarte vechi.

A venit toamna, nu mai e mult şi-şi intră deplin în drepturi doamna iarnă, care ne va zgâlţâi de ne vor merge fulgii. De, vorba băsescului, iarna nu-i ca vara. Ca atare, prevăzători, ne scormonim de-acum în buzunare, până „nu ne-ngheaţă nasul şi picioarele”, să găsim ceva „mărunţiş” pentru a acoperi „măririle” de preţuri la mai toate: benzină, gaze, alimente, alte impozite şi taxe. Sau, dacă nu găsim „leuţii”, să nu mai fim hoți proști, vorba lui Vanghelie, care să-și fure unul altuia căciula, ci hoți deștepți, de mare artă, să furăm, care putem, de la buget şi guvernanţi, care, acum, exact asta fac, fură „cu mănuşi”, adică cu legi, căciuli, dar nu-şi fură singuri căciula, le fură pe ale noastre, deşi, săracii de ei şi de noi, nu-şi dau seama că noi nu mai avem demult aşa ceva (Nichita zicea: domne, hai să nu ne mai tragem de şireturi, că eu mă port desculţ). Mai altfel spus, ca s-o ţinem tot pe proverbe, aleşii şi conducătorii noştri vând castraveţi scumpi la grădinarii de români tot mai săraci. Stând prost cu aritmetica în limba română, am mai spus-o, fac tovarăşii noştri nişte calcule de te cruceşti, nu alta, când, zău, socoteala e simplă. Vorba lui Ion Țiriac (la Digi 24): „Ce cumpărai acum 10 ani cu 10 lei cumperi azi cu 1.000 de lei”. Adică, vrea să ne spună, gata, s-a terminat cu goana în cerc a salariilor noastre după preţurile lor, acum e invers. Acum preţurile au ajuns, vorba rom(ân)ului, atât de sus, că nu mai putem ajunge la ele, în timp ce salariile şi pensiile, mai puţin ale lor, au îngheţat, că te uiţi şi nu ştii ce mai poţi să faci, încotro s-o apuci.

Dar, zice Eminescu, „tagma patrioţilor reversibili are o îndoită misiune de îndeplinit în politica ei. Cea dentîi e venirea cu orice preţ la putere, a doua mănţinerea cu orice preţ. Din aceste două laturi ale activităţii patriotice cea de-a doua e, dacă se poate, mai periculoasă încă decît cea dentîi. Nu e nici un mijloc îndestul de rău care să nu se-ntrebuinţeze pentru mănţinerea în permanenţă a unui guvern rău. Jucăria vecinică cu personalităţi parlamentare, schimbarea lor caleidoscopică la diferitele resorturi ale administraţiei publice, care umblă astfel în ştirea lui Dumnezeu, e încă răul cel mai mic. Răul cel mare e că aceste personalităţi vin şi se retrag fără nici o cauză parlamentară, ca nişte unelte ale capriţiilor şefului. Mai periculoasă e schimbarea întregului program cu care guvernul venise la putere. În locul economiilor promise ne pomenim c-o urcare cu 34 la sută a bugetului cheltuielilor, cu cheltuieli nesocotite în toate ramurile; în locul unor bugete în adevăr echilibrate, marea făgăduinţă a patrioţilor, ne pomenim că sume de milioane, ca cea luată de la Rusia, nu se văd trecute nicăiri între venituri sau cheltuieli; în loc de claritate în gestiune ştim că există datorii ascunse, un deficit ascuns, un caos pospăit cu vorbe şi asigurări patriotice. În loc de-a se-npuţina funcţiile, înmulţirea lor, prin luarea în regie a drumurilor de fier şi a tutunului, a devenit un sistem de guvernămînt”.
Precum se vede, la noi, răul are rădăcini istorice (năravul din fire, n-are lecuire) aşa că, rare speranţe de schimbare, de mai bine, rare speranţe de vindecare.