De la frumoasele monede greceşti şi romane – pe argintul cărora se răsfăţau chipuri de zei sau de zeiţe – până la bancnotele de plastic care ne foşnesc astăzi prin buzunare, s-a parcurs un drum foarte lung. Leul românesc, deja bătrân – 180 de ani -, a fost precedat de monede dintre cele mai diverse. De-a lungul istoriei, bani din aur, din argint sau din bronz, veniţi din cele patru zări ale lumii, au circulat pe teritoriul Principatelor, influenţând economia, dar şi viaţa de toate zilele a românilor. Leul românesc a avut, încă de la început, în afară de rolul economic evident, valoarea unui simbol. Urmărirea traiectoriei ascendente a leului ne ajută să înţelegem mai bine evoluţia statului român, al cărui prestigiu a sporit constant în această perioadă.
Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea, când în Principatele dunărene foloseau ca monedă taleri olandezi, löwenthaler, care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic „leu”. Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de „leu”, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat. Mai este de menţionat că moneda naţională a vecinilor noştri de peste Dunăre este leva care în traducere înseamnă tot „leu”, trădând aceeaşi origine ca şi a leului românesc. De la löwenthaler, pronunțat daler, vine și denumirea monedei SUA, dolar. Din cauza absenţei unor legi monetare bine definite, la noi au început să fie folosite câteva zeci de tipuri de valută străină. Prin Regulamentele Organice din 1831 şi 1832, s-a hotărât utilizarea unui număr restrâns de monede, printre ele aflându-se una austriacă, numită zwanziger. La noi era cunoscută drept sfanţul de argint, sau mai simplu, doar sfanţ. Putem vedea astfel de unde vine celebra expresie „nu am nici un şfanţ”. O altă monedă era paraua otomană. Expresia „nu face două parale” vine de la faptul că moneda avea o valoare redusă și era confecționată din material prost, astfel că o folosire intensă o tocea și monedele chiar se lipeau unele de altele.
Pe 16 septembrie 1835, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituia Leul ca monedă a statului
Proiectul punerii în circulaţie a unei monede româneşti, care să înlocuiască amalgamul banilor străini ce circulau pe teritoriul ţării noastre, s-a lovit de la început de opoziţia Austriei şi a Imperiului Otoman. Acesta din urmă, după ce contestase dreptul României de a bate monedă proprie, a sfârşit prin a accepta această idee, dar a pus condiţia ca pe leii româneşti de aur şi de argint să apară şi un simbol otoman.
Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835, când domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, îl instituie ca monedă națională. Leul era echivalentul a 60 de parale. Tranzacţiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină. În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza ar fi dorit în 1835 să bată monedă, dar Imperiul Otoman nu ar fi acceptat ca un stat vasal să aibă propria monedă, deoarece ar fi fost un semn al independenţei. După unirea Principatelor, şi Cuza a tatonat ideea unei monede naţionale, care urma să se numească român sau romanat, dar din nou Înalta Poartă s-a opus.
Cuza şi monedele care nu au circulat niciodată
Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, problema a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.
Naşterea Leului românesc
Prima Constituţie a ţării, cea din 1866, ignora complet problema suzeranităţii Imperiului Otoman asupra Principatelor, dovedind încă de atunci dorinţa statului român de a-şi căpăta independența. O primă bătălie s-a dat prin intermediul politicii monetare. La 22 aprilie 1867, este stabilită moneda naţională – Leul, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani. Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau din argint. Până la înfiinţarea Monetăriei statului (1870), primele monede au fost bătute la Birmingham.
Efigii regale
Ion C. Brătianu, ministrul de Finanțe, a început tratativele cu Poarta pentru ca aceasta să admită punerea efigiei domnitorului Carol I pe monedele de aur și argint ce urmau a fi emise. Tratativele nu au dat roade, dar guvernul român a comandat monedele de aur de 20 de lei („pol”), fără a ține seama de pretențiile Imperiului Otoman. Aceste monede au fost puse în circulație în 1868, având efigia domnitorului și inscripția ”Carol I, domnitorul românilor”. Tirajul a fost de doar 200 de piese. Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa. Imediat după emitere, a urmat protestul Porții, precum și al Austro-Ungariei, care considera titulatura domnului român periculoasă pentru siguranța Austro-Ungariei, care stăpânea Transilvania și Bucovina. Sub presiunea celor două Mari Puteri, monedele au fost retrase în 1870, când au fost bătute 5.000 de monede din aur și 400.000 de argint, fără a cuprinde însă ”semnul” menit să evidențieze suzeranitatea sultanului. Începând cu 1872 s-au bătut monede de 50 de bani, 1 leu și 2 lei fără ca Poarta să mai protesteze.
Sursa istorie-pe-scurt.ro şi istoriiregasite.wordpress.com
